autor:
Elena Mona Panaite
Istoriografia românească a rămas cantonată în câteva clișee. Eroul istoric cu un mandat divin salvează poporul. În virtutea noului limbaj și percepției diferite a istoriei, cred că generațiile secolului XXI caută să înțeleagă eroul din perspectiva umană cu greșeli sau sclipiri geniale sau să înțeleagă mecanismul volutiv ce a stat la baza unor decizii.
Un alt element cercetat în ultimul timp este personajul colectiv, poporul, nația, grupul de oameni (aflat în diverse forme asociative cu eroul) care nu mai este tratat ca o masă impersonală care urmează decizii prestabilite sau drumuri pretrasate. Acest erou colectiv are o voință, idealuri, credințe care-i determină acțiunile și îi potențează vointa. Istoriografia modernă își pune întrebarea daca poporul/nația/grupul de susținere are o voință proprie, are o sesnsibilitate? Daca da, se ridică problema studierii acestor mecanisme și resorturi.
Îmi propun sa abordez un fragment din problematica atât de complexă a revoluției din 1848-1849 din Transilvania, rezumându-mă doar la ceea ce s-a întamplat în Munții Apuseni după martie 1849 când în opinia unor istorici de secol XX, opinie la care ader, dupa ce revoluția româna fusese învinsă de armata maghiara și elementele de administrație românească fusesră înlăturate, acolo în Apuseni a avut loc un veritabil razboi de guerrillă, un razboi în care armata maghiară a fost învinsă și teritoriul nu a intrat sub autoritatea guvernului revoluționar maghiar de la Pesta.
Problematica este complexă pentru că în același timp și spatiu s-au aflat în revoluție trei națiuni: români, sași și maghiari.
Pe fondul unor idei novatoare care au cuprins toată Europa, regimurile absolutiste s-au văzut zdruncinate. Elemente ale unei nobilimi vizionara și a unei burghezii educate și potente financiar, grupate în societăți secrete sau comitete revoluționare, au adus un suflu nou în concepția popoarelor: libertate, egalitate, fraternitate. În toată Europa s-a pus problema eliberării țăranilor, afirmarea dezideratelor naționale și libertate (emancipare) pe plan politic, respectiv regimuri constituționale și parlamentare, reducând dramatic/consistent puterea suveranilor. A fost un pas uriș doctrinar cautându-se să se facă trecerea de la poporul-stat la poporul –națiune. Chiar dacă valul revoluționar nu a atins toate regiunile Europei în același timp, înglobănd și particularitațile locale, acestea au fost în mare, cele mai importante transformări aduse de anii revoluționari.
Imperiul Hazburgic a fost și el cuprins de febra înoirilor care a culminat cu cerințele impuse dupa 15 martie când regimul autoritar al cancelarului Metternich cade, când se introduce regimul constituțional și este limitată puterea împăratului. Se va încerca restabilirea, rescrierea autonomiilor provinciale ale imperiului pe baze etnice în concordanță cu noile idei europene legate de om și națiune. Aceste schimbări sunt scrise în Constituția din 25 aprilie 1848. Practic dupa Revolutia Vieneza avem un alt imperiu față de care supușii se vedeau loiali și din cauza angoaselor pe care le resimțeau în raport cu panslavismul rus, o politică de expansiune care risca să rupa o parte din imperiu, sau în raport cu dorința de extindere a autoritații prusace asupra populațiilor germane din imperiu. In concluzie frica de Prusia și Rusia a dus la loialitatea dinastică a națiunilor pe fondul unor înoiri doctrinare satisfăcătoare aduse de primăvara revoluționară de la Viena (constituționalism, parlamentarism, emanciparea țăranilor, etc). La aceasta se adaugă și o situație complicată în rivalitatea dintre Viena și Pesta, existănd un curent care milita pentru refacerea vechiului Regat Maghiar ( dispărut la 1526) care i-a pus în situația ingrată pe unguri de a juca două roluri (unul de înoire doctrinară și altul de menținere a unor situații medievale demult apuse).
În Transilvania s-au ciocnit trei curente. Nu toți românii, ungurii sau sașii s-au aflat sau au aderat la o mișcare sau alta. Națiunea română lipsită de drepturi politice dar și materiale nu a reușit, în același timp istoric, să-și cristalizeze o voință unitară, o expresie viguroasă așa cum au facut ungurii sau sașii. Biserica a ținut poporul strâns/unit și nu l-a lăsat să se risipească. Din timpul Mariei Tereza românii au început să fie ridicați, din starea de neputință, datorită dreptului de a accede la educație dacă se uneau religios cu Roma și fiind educați aveau acces și la funcții militare sau administrative (functii mici) în imperiu. Pentru români, și nu umai, ,,mitul bunului împărat,, era omni prezent. Acesta a fost dezvoltat de scoala, armata etc. În Transilvania ce-i ce îi asupreau pe români erau reprezentanții națiunii maghiare, cei ce aveau în stăpânire pămâtanturile pe care românii erau obligați să le muncească.
Națiunea maghiară, deși nu toți erau bogați, s-a raliat idei de renaștere a ,,Regatului Sfântului Ștefan,,. O întreagă pleiadă de intelectuali europeni ai vremii au elogiat acest ideal și pentru că așa vedeau posibilă distrugerea Austriei, care era considerată o piedică în înfăptuirea unităţii germane (Engels). Națiunea română aspira și ea la un stat propriu în cadrul imperiului care acum era profund transformat datorita Revoluției Vieneze. Românii doreau să se manifeste egal în cadrul imperiului, se gândeau la un posibil Regat al Daciei în frontierele caruia să fie înglobate și provinciile aflate sub suzeanitatea și protecția Imperiulilor Otoman și Rus. Panslavismul nu era dorit de revoluționarii români.
In aceeasi perioada, ca pste tot in imperiu, s-au declanșat acțiunile revoluționarilor români. Aceștia s-au organizat în Comitetul Național Român care a trecut la organizarea unor adunări naționale la Blaj cu rol plebiscitar și apoi la organizarea administrativă a țării.
Pentru ca Viena a dat imperiului o constituție ce abolea vechiul regim și noile prevedei erau satisfăcătoare pentru români aceștia au colaborat cu armata imperiala și s-au văzut în conflict cu reprezentanții guvernului de la Pesta și revoluționarii maghiari care erau absorbiți de ideea ca doar trei națiuni au dreptul să se manifeste: germană, polonă și maghiară restul popoarelor trebuind să fie asimilate ( Engels). Teoria era total greșita și istoria a contrazis-o.
Austra liberală a învins Austrai hazburgică și visul Ungariei feudale.
Încă de la început, din octombrie 1848, pe când este asasinat guvernatorul Ungariei, trimis de Viena spre Pesta, guvernul revoluționar din Pesta și Revoluția Maghiară condusa de Kossut, și-a manifestat fățis dorința de a se rupe de Imperiu.
Interesele maghiare nu au coincis cu cele românești deși romănii erau mai vechi și mai mulți în principat.
S-au dus lupte dure între români și maghiari și până la sfarșitul lui martie 1849 Pesta a reușit să înlăture noile forme administrative create de români, conform noii Constitutii Imperiale, din Principat. Liderii românilor și armata imperială se retrăseseră în Țara Româneasca. La fel a procedat și vădica Șaguna, reprezentantul bisercii unite, care s-a retras tot acolo, la Câmpulung. Practic Principatul era pierdut de austrieci și de revoluționarii români cu o excepție. În zona Munților Apuseni administrația românească condusă de Avram Iancu nu a fost schimbată și acesta nu a pierdut luptele în fața generalului Bem. Apusenii, cetatatea Alba Iulia și Timișoara nu au fost cucerite de Pesta.
Pâna la înfrângere revoluției maghiare de la Șiria din 13 august 1849, Avram Iancu și oamenii lui au fost într-un război direct cu armata maghiară sau într-o situație de acalmie ( fără lupte dar tot timpul pregătiți) avram iancu și oastea lui nu au fost învinse de Bem. (Pesta își declarase independența față de imperiu).
Au fost multe abordări ale momentului 1848-1849 în Transilvania dar putem constata că istoricii și istoriografia românească este victima unor clișee datorate fie ignoranței fie temerii de a nu supara diverse curente sau opinii. Această atitudine vinovată a istoricilor a făcut ca pasaje celpuțin interesante din sursele vremii să fie uitate sau ignorate. Am găsit expresii ca: ,, regele cerșetor" sau ,,un nebun nu vorbește cu un mincinos" care probabil dau greutate acelor momente dar despre care istoricii de secol XX nu fac nici o trimitere.
Îmi propun să studiez momentul războiului de guerrilla purtat de Avram Iancu contra armatelor maghiare, personalitatea acestuia și a colaboratorilor apropiați precum și resorturile ce au determinat poporul/națiunea din munți să fie alături de acesta.
Mi-am pus întrebarea firească: este corectă abordarea dl Liviu Maior care împarte evenimentele din 1848-1849 din Transilvania în revoluție și război de guerrilla, cât au costat aceste zile de campanie militara, cine a plătit, cine erau protagoniștii acestui razboi, cum a influentat aceasta rezistenta din Muntii Apuseni evenimentele viitoare, care a fost destinul ulterior al principalilor actori?
Toate acestea sunt o sumedenie de întrebări ce merită un studiu aprofundat și o clarificare.
Metodele pe care le voi folosi în studiul meu sunt atat comparatiile cantitative și calitative cu fenomene similare din imperiu cât și analiza critică a documentelor cu scopul de a face acele conexiuni necesare și suficiente pentru a înțelege fenomenul martie-august 1849 în Transilvania.
In demersul meu mă voi folosi de studii consacrate de istoriografia românească dar și cea magheară, cât și de lucrări uitate, cum ar fi monografii și jurnale apărute imediat dupa evenimente. O altă sursă de studiu o vor constiui publicațiile care au consemnat evenimentele precum și arhive personale. Harțile, imaginile și arhivele judecătorești vor constitui tot atâtea mijloace de lucru.
Lucrarea va prezenta cele doua concepte care sunt acreditate de istoriografie la acest moment, respectiv revolutie desfășurată pe perioada 1848-1849 sau revoluție urmată de război de guerrilla în martie-august 1849; va analiza sitauții similare, va cauta surse și marturii inedite care să evidențieze modul de organizare și funcționare a prefecturii conduse de Avram Iancu atât în 1848 cât și în 1849. La finalul cercetării vom putea concluziona care dintre cele doua teorii este valabila, respectiv a fost sau nu Avram Iancu liderul incontestabil al rezistentei din Munții Apuseni în perioada martie-aprilie 1849 în condițiile în care Comitetul Național Român se retrăsese în țara românească?
Studiul consider că este necesar pentru clarificarea modului în care tratăm și expunem către publicul larg momentul 1848-1849 din Transilvania.
Bibliografie:
1. Bodea corneluia, 1848 la români, o istorie în date și mărturii, bucurești, editura stiințifică și Enciclopedică, 1982
2. Pascu Ștefan, Pervain iosif, Chindriș Ioan, Moraru Titus, George Bariț și contemporanii săi, București, editura Minerva, 1973
3. Bărnuțiu Simeon, Discursul de la Blaj și scrieri de la 1848, Cluj-Napoca, uniunea Mondială a românilor liberi, 1990
4. Bacila Ioan C., Portretele lui Avram Iancu, Sibiu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, 1921
5. Buta Nicolae, Avram Iancu și epoca sa, Cluj, Imprimeria Dr. Bornemisa, 1924.
6. Câmpeanu Aurel D., Avram Iancu, Cluj-Napoca, Napoca Stra, 2010
7. Dragomir Silviu, Avram Iancu, București, 1965.
8. Georgescu Ioan, Avram Iancu, Sibiu, Editura Asoaciațiunii, 1922.
9. Felea Romulus, Avram Iancu, craiul motilor, Cluj-Napoca, Napoca Star, 2003.
10. Hodoș Alexandru, Avram Iancu regele munților, București, Fundația Regala Regele Mihai I, 1944.
11. Lupaș Ion, Din Istoria Transilvaniei, București, Editura Eminescu, 1988.
12. Iorga Nicolae, Istoria românilor, vol. IX, București, Editura Enciclopedică, 2010.
13. Iscru G. D. , Revoluția Română din 1848-1849, București, Casa de Editură și Librării ,,Nicolae Bălcescu,, 1997.
14. Nistot Ion, Decorarea lui Avram Iancu.
15. Maior Liviu, 1848-1849 Români și Unguru în Revoluție, București, Editura Enciclopedică, 1998.
16. Mager Traian, Ținutul Hălmagiului, Arad, Tiparul Tipografiei Diecezane, 1931.
17. Mager Traian, Cultul Eroilor în Munții Apuseni, Arad, Biblioteca Ligii Antirevizioniste, No. 2, 1935.
18. Giurescu C. C. și Giurescu Dinu. C., Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri și pînă astăzi de si, București, Editura Albatros, 1971.
19. Pascu Ștefan, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia- încununarea ideei, a tendințelor și a luptei de unitate a poporului român, Cluj, Universitatea Babeș-Bolyai, 1968.
Anexe:
Avram Iancu 1824-1872
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu