Istroromânii reprezintă o comunitate din vestul Croaţiei, în
Peninsula Istria, de aproximativ 2.000 de locuitori. Sunt strâns înrudiţi cu
românii şi în propria limbă ei se numesc „rumâri”. Cunoscuţi de localnici sub
numele „ciribiri” şi de filologi ca „vlahii din Istria”, locuitorii acestei
zone sunt remarcabili pentru supravieţuirea lor lingvistică. În ultimul secol,
numărul acestora a scăzut simţitor, fiind ameninţaţi cu dispariţia. Deşi
situaţi izolat şi la distanţă, într-o masă de slavi, ei au ştiut, secole
întregi, să-şi păstreze identitatea de neam, de limbă şi tradiţie. Iata de ce,
originea, istoria, limba şi tot ce ţine de cultura lor a intrat în atenţia a
numeroşi istorici, lingvişti, filologi, etnografi şi folclorişti din întreaga
lume.
Aşezaţi într-o regiune săracă, puţinii locuitori de aici,
care au fost capabili de acest adevărat miracol, au dus întotdeauna o viaţă
grea. După cucerirea romană în care au intrat în secolele I şi II d. Ch., cei din
Peninsula Istria au făcut faţă invaziei slavilor şi apoi celei otomane,
cunoscând de-a lungul anilor şi alte stăpâniri, cum ar fi cea comunistă,
iugoslavă. O asemenea istorie i-a supus pe cei din acest teritoriu la grele
încercări şi de aceea mulţi dintre ei au plecat în Italia sau mai departe. Aşa
se face ca mulţi dintre membrii acestei mici comunităţi româneşti au fost
nevoiţi să ia calea pribegiei. O situaţie ca aceasta, pe lângă multe altele,
poate explica uşor cum se face ca, din cei peste 5.000 de membri cât număra
această comunitate românească la începutul veacului, astăzi nu mai sunt
aproximativ 2000.
Referitor la origine, cei mai mulţi cercetători, din păcate,
consideră că istroromânii sunt urmaşii unor emigranţi valahi din secolul al
XIV-lea, omiţând ipoteza mult mai apropiată de realitatea istorică, conform
căreia aceştia sunt românii vechi, protoromânii, primii pe aceste teritorii,
înaintea croaţilor. Asemeni aromânilor, istroromânii sunt o rămăşiţă a marelui
popor ce se întindea pe un teritoriu vast, cuprins între Marea Neagră şi Marea
Adriatică, Carpaţii Păduroşi şi Munţii Pind, poporul TRAC.
Răspândire
Istroromânii sunt concentraţi în special în opt localităţi
din partea croată a peninsulei Istria şi în două localităţi din partea slovenă a
peninsulei. În Croaţia, este vorba de satul Žejane/Jeiăni (cel mai mare dintre
ele, situat la nord de Muntele Mare sau Maggiore/Učka) din plasa Mune, judeţul
(Županija) Primorsko-Goranski, precum şi de satul Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val
d’Arsa şi cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela,
Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai şi Zankovci din plasa Kršan/Crişan, judeţul
(županija) Istria, iar în Slovenia este vorba de localităţile Golac şi
Polijane. Multe surse vorbesc şi despre alte localităţi din peninsula Istria,
cum ar fi Dolinšćina, Draga, Dražina, Gradinje, Grobnik, Jelavići, Miheli,
Trkovci, Perasi, în care există astăzi vorbitori ai dialectului istroromân. Se
mai cunoaşte că acum şapte decenii existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte
sate sau cătune din peninsulă, cum ar fi: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune
Mare, Negri, Schilazzo, Santa Lucia, Ceravizzo, Cărbune, Cărniţa, Stara Guna,
Corte Alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Liţul, Runchi, Tupliţe,
Cuculeani, Rumeri, Romania, Vale, Vlahobreg, Vodiţe şi altele. Toponimia
peninsulei ne demonstrează însă o prezenţă masivă a istroromânilor în Evul
Mediu: două aşezări cu denumirea Romania, altele unsprezece cu denumirea Cătun,
apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari,
Ciobani, Ciubănici, Ierbulişte, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricici.
În 1896, Teodor T. Burada publica o listă de 114 localităţi sau cătune populate
altădată de români şi care îşi pierduseră în secolul al XIX-lea limba maternă,
dar mai păstrau un şir de caracteristici etnice româneşti. Primul istoric care
i-a descris pe istroromâni a fost triestinul Manarutta, cunoscut ca Fratele
Irineo della Croce. El scria în 1698 că aceştia aveau „o limbă proprie a lor,
similară limbii române. De aceea, ei se numesc între ei, în propria lor limbă,
„rumeri” şi că locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi
Gropado. De asemenea, până în secolul al XIX-lea, istroromânii mai locuiau
într-un număr destul de mare şi în insulele Veglia/Krk şi Cherso/Cres din Marea
Adriatică. Românii de pe aceste insule au fost asimilaţi (lingvistic). Astăzi,
există o mică diasporă istroromână în oraşul italian Trieste, din nordul
peninsulei Istria, şi o altă diasporă, care nu depăşeşte 500 de persoane, în
SUA, concentrată la New York. Există un număr de câteva zeci de istro-români
răsfiraţi în Canada, Australia şi Noua Zeelandă.
Tot mai mulţi cercetători şi ziarişti români sau străini
care au vizitat Istria confirmă că numărul vorbitorilor de istroromână scade
vertiginos şi alarmant, aceştia fiind într-un stadiu avansat de
deznaţionalizare.
Cultură
Nu există o literatură cultă în dialectul istroromân.
Această ramură a tracoromânilor a fost şi este cea mai mică şi cea mai
ameninţată. Chiar dacă nu sunt numeroşi, istroromânii au dat naştere unor
personalităţi demne de remarcat. Andrei Glavina, cel numit „apostolul
istroromânilor”, cel care a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925 la
Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şcoala „Împăratul Traian” cu predare în
dialectul istro-român şi în româna literară, autor al primei cărţi de rugăciune
în dialect istroromân. Cea mai mare personalitate a istroromânilor este
considerat Nicolae Teslea (Drăghici) (1856-1943), devenit cetăţean american şi
cunoscut ca Nicola Tesla (în croată şi în alte limbi). Savantul şi inventatorul
Nicolae Teslea, astăzi revendicat şi de sârbi, şi de croaţi, a fost propus în
1915, împreună cu Thomas Edison, la Premiul Nobel pentru fizică, premiu pe care
l-a refuzat. Nicolae Teslea a descoperit câmpul magnetic rotitor, a inventat
radioul înaintea lui Marconi, sistemele de comunicare fără fir şi sistemul
bifazat de curent electric alternativ. Acest inventator istroromân genial a
construit primele motoare asincrone bifazate, generatoarele electrice,
transformatorul electric de înaltă frecvenţă. Fire harnică şi vizionară,
supranumit „extraterestrul român”, Nicolae Teslea a înregistrat peste 1200 de
invenţii de o tehnicitate ce surclasa contemporaneitatea. În SUA, foarte multă
lume spune că numele corect al secolului al XXI- lea este Nicolae Teslea. Marea
preocupare ştiinţifică a acestui istroromân a ţinut de transmiterea informaţiei
şi a energiei la distanţă, mai bine zis fără fir (wireless). A murit la New
York într-o mizerie cumplită. De origine istroromână a fost şi Matei Vlăhici
(1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană din secolul XVI,
primul şi cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther. Matei Vlăhici
este cunoscut şi ca Matthias Flacius Illyricus (în latină), Matija
Vlačić/Vlachich (în croată) şi Matthias Flach (în germană). Andrei Glavina,
apostolul istro-românilor, cel care a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925
la Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa o şcoală cu predare în dialectul
istroromân şi în româna literară, autor al primei cărţi de rugăciune în dialect
istroromân. Istroromâni au fost şi profesorul Luigi Belulovici şi medicul
Giuseppe Belulovici. Tot istroromân este scriitorul de limbă italiană Ezio
Bordul, ca şi jurnalistul de limbă italiană şi croată, dar de origine
istroromână, Ezio Mestrovich (1941-2003). Un mare entuziast este istroromânul
Corrado Clănaţ (Clagnaz), care a înfiinţat în 1994, la Trieste, împreună cu
alţi entuziaşti, Asociaţia culturală istroromână „Andrei Glavina”. Această asociaţie
editează pe speze proprii revista „Scrisore către fraţ rumeri” (Scrisoare către
fraţii români). În SUA, una dintre persoanele cele mai active din sânul
comunităţii istro-române este arhitectul Maria Luisa (Marisa) Ciceran.
Dialectul istroromân
Istro-româna este considerată unul din cele patru dialecte
istorice ale limbii române vechi, mai asemănător cu standardul literar
dacoromân decât cu aromâna. Istroromâna este caracterizată prin câteva
particularităţi, cum ar fi rotacismul (transformarea lui „n” intervocalic în
„r”, bunăoară: inimă-irimă, lumină-lumiră, lună-lură, mână-mâră, pâne-pâre,
un-ur sau rumâni-rumâri) şi apariţia unei noi vocale egal apropiate atât de „a”
cât şi de „o”, marcate prin semnul grafic „å” (bunăoară: årde/arde, cåle/cale,
dråg/drag, cårle/care(le), cårne/carne, cåsă/casă, påste/paşte, sårpe/şarpe,
våche/vacă), dar şi transformarea grupului „ge” în „je” sau „jă”. În privinţa
vocabularului, a fost influenţat de limba sârbocroată, dar şi pe alocuri de
limba italiană cu care a intrat în contact de mai multe ori de-a lungul
vremurilor, mai ales in perioada interbelică, Istria făcând parte din Italia în
acele momente. Dialectul istroromân conservă un şir de vechi reflexe
lingvistice româneşti, de la cumpăna secolelor al XII-lea şi al XIII-lea sau
chiar de mai înainte, explorând într-un mod interesant perioada străromână.
Există şi un ingredient lexical croat destul de puternic, dar nu într-atât
încât să nu recunoaştem trăsăturile româneşti ale dialectului.
Mulţi dintre cercetătorii care s-au aplecat cu pasiune şi cu
interes asupra întrebărilor ce se pun pe seama acestor comunităţi, au ajuns la
concluzia că limba ce-o vorbesc are elemente ce pot fi atribuite „latinei
balcanice” (Carlo Taglavini). Un interes deosebit l-au arătat istroromânilor şi
români ca Gh. Asachi, I.H.Rădulescu, V.A.Urechia, Ion Maiorescu, Lecca Morariu,
Sextil Puşcariu, T.T.Burada, Vlad Bejan şi Emil Petru Raţiu. Dintre
conaţionalii noştri, este impresionantă contribuţia carturarului Gh. Asachi,
care şi-a trimis şi fiul pentru a cerceta şi cunoaşte pe aceşti fraţi ai noştri
şi care a publicat în ţară o culegere de texte în graiul comunităţii
istroromâne. Este, de asemenea, de apreciat Lecca Morariu pentru îndemnul său,
ca să se selecţioneze şi să se trimită în zonă ,,echipe de exploratori” care să
încerce ,,să salveze acolo ce mai poate fi salvat”. Importante sunt şi
observaţiile făcute de T.T.Burada, care constată că istroromînii, care ,,îşi
păstrează limba” nu-ţi reneaga neamul şi că, deşi au fost ,,daţi uitării” sute
de ani, românii de aici au ,,conştiinţa de sine”.
În ultimii ani, s-au făcut primele încercări de a cristaliza
forme de organizare comunitară cu funcţii de conservare, protejare şi
dezvoltare a identităţii istroromânilor. Astfel, la 29 aprilie 1994, a luat
fiinţă la Trieste Asociaţia istroromână „Andrei Glavina”, în martie 1995 s-a
înfiinţat la Şuşneviţă asociaţia culturală „Soboru lu istrorumeri” (Uniunea
istroromânilor), există un celebru grup folcloric numit „Žejanski
Zvončari”/„Clopotarii din Jeiăni”, condus de Mauro Doričić, un inimos animator
al vieţii culturale istro-române încă destul de timide, şi, în fine, mai există
Asociaţia Democratică a Românilor din Croaţia.
Măsuri de protecţie
Organizaţia internaţională UNESCO a inclus dialectul
istroromân în Cartea Roşie a limbilor în pericol (UNESCO Red book on endangered
languages), amintind că este grav periclitat, întrucât nu există administraţie,
învăţământ, presă sau biserici în acest dialect istoric al limbii române.
Printr-o decizie a Ministerului croat al Culturii, din 27 august 2007,
graiurile istroromâne – Istrorumunjski govori (vlaški i žejanski) – au fost
declarate drept bun cultural nematerial şi incluse în Lista bunurilor culturale
nemateriale protejate (Lista zaštićenih nematerijalnih kulturnih dobara), care
cuprinde orice bun care s-a înrădăcinat ca tradiţie şi prezintă valoare
deosebită sub aspect ştiinţific, etnografic, sociologic, antropologic sau
lingvistic. Graiurile istroromâne sunt tratate la fel ca şi cântarea
polifonică, unele dansuri sau obiceiuri şi tradiţii croate de sărbătoare.
Ministerul croat al Culturii a aprobat pe hârtie şi un complex de măsuri de
protecţie a „purtătorilor bunului”, obligându-se să promoveze funcţiile şi
cunoaşterea acestui bun în societate, să-l includă în programele sale de
planificare, să asigure susţinerea lui inclusiv prin învăţământul formal şi
informal, revitalizarea segmentelor pierdute ale bunului, sensibilizarea
istroromânilor asupra necesităţii de a evita pericolul pierderii dialectului
lor. Cu toate acestea, Decizia ministerială rămâne, deocamdată, literă moartă,
întrucât statul croat nu a deschis nici o linie de finanţare bugetară pentru
salvarea şi perpetuarea graiurilor istroromâne. Unul dintre angajamente ţine de
întocmirea unei gramatici şi a unui dicţionar, precum şi includerea dialectului
istroromân ca limbă maternă în programele de învăţământ. Aici nu s-a făcut
nimic şi nici nu se ştie când se va face ceva. Decizia Ministerului croat al
Culturii nu specifică suficient de clar ce se are în vedere prin „purtători ai
bunului”, dar sunt vizate un şir de instituţii cărora le-a fost adresat acest
document: Primăria oraşului Rjeka/Fiume, plasa (općina) Kršan/Crişan, judeţele
Primorsko-Goranski şi Istria, Institutul de Filologie croată din Zagreb,
Consevatoarele din Rjeka şi Pola şi Direcţia de protecţie a patrimoniului
cultural.
Bibliografie selectivă
1. Mihăilă, Gheorghe, „Cele patru dialecte ale limbii
române” (Discurs de receptie la Academia Română)
2. Puşcariu, Sextil, „Studii”, vol. 2
Material copiat de pe :
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu