(7 iunie 1780 - 8 iunie 1821)
Elena Mona Panaite
CUPRINS:
I. Tudor Vladimirescu, date biografice
II. Cursul evenimentelor în 1821
III. Concluzii
IV. Anexe:
Gr. Brâncoveanu, Gr. Ghica şi Barbu Văcărescu făgăduiesc să ajute pe Tudor Vladimirescu în răscoala poporului (Bucureşti, 15 ianuarie 1921)
Proclamația de la Padeș (23 ianuarie 1821
Cererile norodului românesc - februarie 1821
V. Bibliografie
I. Tudor Vladimirescu, date biografice
Pe la 1870 C. Aricescu a cules date (orale) despre copilăria lui Tudor Vladimirescu.
Data naşterii lui Tudor nu a putut fi fixată cu exactitate de către Aricescu. ,,Tudor este născut în comuna Vladimir, districtul Gorj, cam pe la 1770, după unii pe la 1780, după alţii”.
Tatăl său era din judeţul Mehedinţi, plaiul Cloşanilor (alţii spun că era din Plejna). În Plejani, Tudor a ridicat o biserică la 1808 căreia i-a dăruit şi 30 de stânjeni de pământ. Alături de el la ridicarea acestei biserici a fost şi Gheorghe Duncea. Acolo se află şi portretul lui Tudor ca ctitor unde stă scris ,,Biv-vel sluger Theodor, comanditir”.
Tatăl său era Constantin (poreclit Ursu), mama sa Ioana, fiica preotului Grigore Bondoc din Vladimir.
Probabil de la numele satului în care s-a născut se trage şi numele său de familie.
Există un pomelnic dat de Tudor la Schitul Cioclovina în 1819, acolo el a trecut cincisprezece persoane, multe dintre acestea fiind preoţi, acest fapt ne spune că el avea o condiţie socială bună.
Totuşi Naum Rîmniceanu, care a scris despre Tudor, afirmă că acesta ,,era pământean din judeţul Mehedinţi, născut din părinţi proşti, din neamul pandurilor”. Totuşi afirmaţia trebuie interpretată cu prudenţă pentru că nu ştim ce valoare şi forţă dădeau oamenii acelor vremuri acestui adjectiv ,,proşti”.
Istoricul N. Iorga consideră că Tudor a fost ,,moşnean” adică ţăran liber.
Tudor avea un frate, Pavel sau Papa, şi o soră, Dima. Pavel s-a căsătorit în 1820 cu Bălaşa, cu două luni înainte de izbucnirea revoluţiei.
În timpul răscoalei Pavel a fost ispravnic de Gorj. După revoluţie ,,casa lui Papa a fost prădată şi averea lui confiscată”. În 1823 Bălaşa nu ştia dacă Papa trăieşte şi spunea că îndură necazuri ,,cari la casa părinţilor mei n-am cunoscut”. Bălaşa a dat naştere unui fiu pe care peste ani îl găsim ca ctitor al bisericii din Vladimir şi care trăia încă la 1870 când ,,Aricescu şi-a făcut ancheta” asupra vieţii lui Tudor.
,,Dima a avut doi copii, Sanda şi Gheorghe, din care se trage neamul Vladimireştilor din Căpreni şi Pageni”.
Tudor a muncit pentru a se ridica deasupra condiţiei sale de ,,moşnean”. A fost în slujbă la un boier, la stat, cârciumar, arendaş, a făcut negoţ cu peşte, seu, vite, cereale, a fost militar în serviciul ţarului (1806-1812) ceea ce i-a asigurat protecţia consulului rus de la Bucureşti.
La 12 ani a fost dus la Craiova şi a fost încredinţat unui ,,condicar, ,Lupu cu care familia Vladimirescu era înrudită,, apoi a intrat în serviciul boierului Glogoveanu din Craiova ,,unde a învăţat carte şi limba greacă,, împreună cu fiul boierului, Nicolae, cam de aceeaşi vârstă cu Tudor.. La 18 ani a părăsit casa boierului şi a intrat între panduri.
Gheorghe Dunca ne spune că boierul Glogoveanu l-ar fi numit administrator pe ,,domnul Tudor,, la moşiile sale din Baia de Aramă şi Glogova. Glogoveanu făcea negoţ cu vite în Transilvania aşa că Tudor făcea dese vizite peste Carpaţi.
În timpul domniilor lui Ipsilanti (1802-1806 şi 1807) Tudor a fost numit vătaf de plai la Cloşani (Decretul din 20 decembrie 1806). Atribuţiile vătafilor erau mai mult de natură poliţienească, de menţinere a ordinii dar şi de natură grănicerească acolo unde era cazul.
Vătaful avea o leafă bună şi trebuia să-i facă un cadou anual celui care l-a numit în funcţie, vornicului.
Decretul de numire în funcţie are câteva elemente constitutive care îmbină cu uşurinţă atribuţii, sarcini dar şi sancțiuni la care poate fi supus vătaful în cazul în care va oropsi/pedepsi pe nedrept, va lua mai multe danii de la oameni, etc.
,,Aflând domnia că unii vătafi abuzau de slobozenia pe care o aveau de-a face oareşcare certare spre înfrânare şi îndreptare vinovaţilor se întindeau a pedepsi pe oameni cu bătăi straşnice şi cazne nesuferite. Domnul pedepseşte straşnic ca de acum înainte foarte să se ferească vătaful plaiului de nişte urmări ca acestea”. În cazul în care vătaful cădea în păcatul de a oropsi pe oameni ,,va fi pedepsit în alai cu bătaie, acolo (în plaiul lui),la vederea tuturor, şi apoi cu toiagul şi cu ocna- întorcând şi jafurile acelea înapoi”. Iată cum la nivel teoretic sau declarativ se dorea, în acele timpuri, reglementarea atribuţiilor pe care le avea ,,administraţia ţării, ne aflăm practic în faţa unui veritabil ,,contract de muncă,, dar şi a unei veritabile legi cu prerogative penale care se aplică corpului funcţionăresc dacă acesta îşi depăşea atribuţiile. Dar până la o emancipare reală a ceea ce înseamnă crearea unor instituţii administrative moderne în Principat este drum lung pentru că obiceiul locului era ca vătaful să plătească pentru funcţia obţinută deoarece marele vornic ,,realiza din acest sistem peste 100.000 de piaştri pe an, vătaful căuta şi el să-şi recupereze banii şi să strângă şi el, pentru el, cât mai mult”.
,,Nici Tudor nu a făcut excepţie de la regula generală,, ne spune Oţetea, ceea ce înseamnă că revoluţionarul de la 1821 era un om realist, adaptat vremurilor în care trăia, fiind,din punct de vedere economic şi social, cu mult deasupra marii mase a populaţiei.
El a rămas vătaf de plai până în 1811 când a fost numit de ruşi zapciu la plasa Muntele.
În 1815 Tudor a fost numit polcovnic de poteră peste 30 de panduri fiind însărcinat cu paza judeţelor …... şi Prahova. Nu a rămas mult în această funcţie pentru că în 1815 va cumpăra vătăşia plaiului Cloşani.
În mai sau iunie, din porunca domnitorului Caragea, Tudor este înlocuit din funcţie cu Ion Grecescu care era obligat să-i restituie lui Tudor banii daţi pentru acel post de vătaf. Pentru că banii întârzie să apară Tudor se plânge domnitorului care-i cere explicaţii vornicului Isac Ralet. Acesta constată faptele şi cere ,,mumbaşir” contra lui Grecescu.
Situaţia se rezolvă pe 2 septembrie când Constantin Samurcaş comunică lui Hagi Enuş dorinţa lui Caragea ca Tudor Vladimirescu să rămână în funcţia de vătaf la Clăşani.
Tudor Vladimirescu a deţinut funcţia în 1818 şi a plătit 2500 groşi, dar ,,în 1819 a trebuit să plătească 6000 de groşi şi să pună gaj cuvântul lui C. Samurcaş şi pe dragomanul consulului rus Gh. Laventis” ne spune academicianul Oţetea. Prin această încredere arătată între Samurcaş şi Tudor putem să înţelegem canalul de comunicare care se va fi legat între cei doi şi care va funcţiona mai târziu în anul 1821.
În 1820 Tudor era iar numit vataf în Cloşani după ce înainte fusese pentru un an vătaf la Câineni, de data aceasta cu ajutorul consulului rus.
În noiembrie 1820 a fost chemat la Bucureşti ,, în vederea răscoalei ce se pregătea” spune academicianul Oţetea.
Ar trebui spus că Tudora fost înrolat în armata rusă şi în 1812 se gândea să se retragă peste Prut împreună cu oştile ruseşti dar în în urma tratatului de pace de la Bucureşti s-a acordat amnistie combatanţilor, deci Tudor beneficia de garanţiile consulului rus. Acest lucru l-a determinat pe Tudor să rămână în ţară.
Revenit în viaţa civilă, după ostăşie, el s-a ocupat cu comerţul şi arendăşia. A lucrat cu un anume Nicolae Zoican care ţinea corespondenţă la Orşova sau cu chir Răducanu Nicolau în Ada-Kaleh.
După încheierea păcii afacerile lui Tudor cresc cantitativ. La 1812 Tudor a vândut, de exemplu, unui Hristea grecul şi lui Stanciu Abagiu, 1976 ocale de morun, 673 ocale de icre (pe 1 oca se plăteau 2 taleri şi 20 de parale).
Tudor a încercat să cumpere pământ,astfel că la 9 aprilie va cumpăra 10 stânjeni de la Ioan Gogîltean din Dalboca pentru 20 de taleri.
Tudor avea şi cârciumă construită pe moşia sătenilor din Balta şi de asemenae ţinea şi o moşie cu arendă aşa cum reiese din scrisoarea din 25 aug 1815 trimisă din Herculane (era bolnav şi făcea tratament) lui Glogoveanu, căruia îi reproşa că se amestecă în treburile lui.
Lui Tudor i se spunea ,, tîrîie-brâu” pentru că deprinsese obiceiul de a se adresa justiţiei în nenumărate rânduri. Caracterul lui, spiritul lui revoluţionar, se manifesta şi în pasiunea de a pleda pentru diferite drepturi.
În mai 1818 Tudor, Laţcu şi Ion Merişescu intră în proces contra lui Nicolae Glogoveanu pentru o moară. În 1820 procesul a ajuns în faţa divanului domnesc, aşa a fost chemat Tudor la Bucureşti.
Trebuie spus că nu întotdeauna Tudor avea dreptate să deschidă procese, că după moartea sa din averea sa s-au înfruptat creditorii lui Tudor.
Astfel din vânzarea caselor lui Tudor s-a strâns suma de 8.802lei. Creditori erau: Vasile Strâmbeanu pentru suma de 3.200 lei, Pavel Machedonski pentru 21.903 lei, Hagi Enuş prin ,,Casa fraţilor Nani, pentru 4.953 lei ,,deşi la 8 martie 1821 pentru trebuinţa cheltuielilor norodului” şi Răducanu Nicolae, sudit cezaro-crăiesc din Orşova, pentru 23.000 lei, daţi lui Tudor în 1814. Împărțeala s-a făcut la 19 august 1839 prin Tribunalul Mehedinţi.
Înţelegem că Tudor Vladimirescu era un om înstărit, mult peste nivelul clasei de mijloc, practic tindea, prin orice mijloc, spre vârful societăţi. Averea lui la 1812 o putem cunoaşte dintr-un document întocmit chiar de el pe când se gândea să plece în Rusia. În afara unei sume de bani gata ,,care se vor vedea unde se află prin altă însemnare în condica mea, care este pecetluită,, Tudor lasă case, vii, mori, locuri de prăvălii şi de case în Cerneţi...total: 12350 lei”. Remarcăm că activităţile lui erau diverse, practic face parte dintr-o burghezie extrem de originală.
,,Toţi contemporanii care l-au cunoscut au relevat caracterul său sumbru, închis, bănuitor şi aspru…..vorba lui era scurtă şi repede, răstită şi poruncitoare,şi, pentru gradul lui de cultură, foarte elocvenţă”.
Contemporanii au păstrat câteva exemple din cuvintele lui Tudor.
Fiind în vizită la un prieten,Tudor, refuză să se aşeze:,, ca să nu fie silit să se scoale dacă ar fi venit vreo putoare de ciocoiu ”.
Când este întrebat de Iordache Olimpiotul de ce a spânzurat un căpitan şi 25 de panduri ,, Tudor a spus că se află cu sabia lui în patria lui”.
La Piteşti, unde fusese dus de Iordache şi Ghencea ,,vreţi să mă omorâţi_ Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a fi ridicat steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămaşa morţii”
Tudor nu era înalt ,,om de statură mai mult decât mijlocie” bine proporţionat, palid, mustaţă galbenă, părul castaniu, faţa nici ovală nici rotundă, avea un neg pe obrazul stâng.
Dăscălescu Scarlat Ştefan ne spune că ,,netăgăduit este că era om de inimă şi hotărât, poate şi ambiţios, şi din aceste calităţi se naşte vitejia. Cine ştie ce ar fi fost într-altă sferă, într-o altă epocă, cu spiritul mai cultivat, un asemenea om! Avea stofă de om mare, dar timpul, locul şi mijloacele i-au lipsit,,.
Un alt contemporan, F. G. Laurencon, perceptor în familia domnitorului Alecu Şuţu, care l-a întâlnit, îl descrie aşa: ,, Theodor era om de înălţime destul de comună şi care n-a primit nici o educaţie; dar avea spirit natural şi anumită dârzenie de caracter care-i ţineau oarecum loc de cunoştinţe. Pe cât de puţin respectat şi temut era Al. Ipsilanti de soldaţii săi, pe atât era Tudor de-ai săi. De aceea eu înclin să cred că, fără catastrofa nemiloasă care i-a curmat aşa de repede zilele, şi-ar fi atins scopul şi, nou Masaniello ar fi fost poate mai norocos şi ar fi domnit în Ţara Românească.
În concluzie Tudor Vladimirescu aparţine păturii de negustori comercianți, slujbaș la stat şi boierime mică. Această clasă socială care devine tot mai vizibilă în societatea Principatului va aduce toate ideile noi, moderne şi îşi va revendica locul la conducerea ţării. Tudor, nepot de preot, dotat cu o inteligenţă şi voinţă exemplară, a luptat fără menajamente pentru a prospera. În calitatea lui de vătaf de plai a înţeles că banii trebuie plătiţi pentru a fi în slujba statului. Slujba la stat îţi dă prestanţă şi putere nu doar bani.
Tudor era reprezentantul omului cu stare.
II. Cursul evenimentelor în 1821
Am început acest capitol cu dictonul ,,Omul este un produs al împrejurărilor,,. Pot spune că întregul parcurs a lui Tudor nu ar fi fost suficient dacă nu exista acel drum la Viena, dacă nu-l cunoștea pe Iordache (care luptase și el în război sub comandă rusească) și dacă sârbii ar fi acceptat să-i ajute pe greci. Trebuie amintit și faptul că la București, consulul Rusiei, Pini, avea de partea sa pe toți boierii tineri ,,pe care o ameția cu vorbe mari,,, dar și pe Ilarion.
Tudor, ofițer al armatei ruse, decorat, aflat sub protecția imperială va fi convins de Iordache dar și de Ilarion că planul eteriștilor este bun, aceștia au sprijinul Rusiei, vor traversa Principatele și vor merge să lupte în patria grecilor și vor aduce dezrobirea creștinilor.
Atunci au făcut și steagul sub care trebuiau să se adune pandurii. Protectorul lor avea să fie sfântul Gheorghe. Pe steag este și stema țării anul 1821 și câteva versuri.
Tudor a rămas în București pentru a aștepta momentul ce avea să se întâmple, decesul domnitorului. Probabil că în acest răstimp s-au făcut întâlniri de taină și numeroase planuri.
Decesul domnitorului a survenit probabil pe 13 ianuarie dar boierii cei mari au ascuns acest lucru pentru a reuși să facă intrigile necesare ca fiul cel mare al domnitorului răposat să fie numit/înscăunat de otomani. Pini, cel ce avea de partea sa boierimea tânără a aflat și a trimis veste lui Ipsilanti și a trimis în Oltenia pe Tudor împreună cu o ceată de arnăuți conduși de Machedonski (un bulgar), la 18 ianuarie, să ridice norodul și să-i adune pe panduri.
Nimeni nu a observat că vreo 30-40 de arnăuți au plecat din capitală sub comanda unui ,,boiernaș oltean,, pentru că atunci în țara era un vid de putere și autoritate.
Pe 21 ianuarie Tudor a sosit la Târgu Jiu. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să aresteze pe unul din ispravnicii Gorjului (Otețelețeanu) și să-l judece. Vestea s-a dus. Apoi a plecat la Mănăstirea Tismana, unde s-a așezat (firește pentru că cei de acolo au ascultat porunca lui Ilarion) și apoi pe 23 ianuarie a dat prima Proclamați către țară care avea menirea să strângă lângă el ,,oastea cea mare și credincioasă,,.
Situația era extrem de complicată. Cum putea el Tudor să-i determine pe țărani români să vină la oaste și să lupte pentru eteriști, adică pentru greci, cei care împreună cu unii boieri locali adunau birurile. El a vorbit ca românilor cu acele cuvinte pe care ei să le înțeleagă. Firește că el plecase din București după ce făcuse planuri împreună cu boierii tineri pe care-i avea Pini lângă el, cu ajutorul lui Vlădica, cu o iscoadă strașnică (Machedonscki) care probabil trebuia să raporteze orice abatere a lui Tudor, etc.
Din Tismana pleacă prin Baia de Aramă spre Padeș de unde va da o altă proclamație către țară.
Trebuie să ne amintim că el fusese vătaf de plai în Padeș, oamenii îl cunoșteau, le vorbea despre asuprirea grea la care erau supuși din două părți, și de boieri trădători, și de greci, afirma că este un supus cinstit al sultanului și, de remarcat este faptul că, nu a făcut pagubă nimănui, plătind toate cele ce consuma.
Tot atunci un Costachi Raleț, ispravnic în Mehedinți, a trimis oameni incapabili să-l prindă pe tâlhar.
Faptul că el nu a făcut pagubă nimănui ,, spre mirarea multora, se făcuse pretutindeni plată cinstită în bani buni,, este primul indiciu care ne obligă să analizăm costurile expediției sale de până la 28 ianuarie. 30-40 de oameni cu Machedonski și Tudor, cai, hrană, găzduire, leafă. Deja aceste cheltuieli nu pot fi suportate de un boiernaș de țară. La aceste calcule trebuie adăugate și cheltuielile ocazionate și de oastea cea mare care începe să se adune. În acele timpuri toți unelteau, se aliau, trădau, trimiteau scrisori prin care se plângeau sultanului. Cert este că Tudor a înțeles două aspecte încă din 28 ianuarie: faptul că Eteriștii au un plan hazardat și faptul că poporul era revoltat pe fanarioți, dacă vroia ca acesta să-l urmeze trebuia să le ofere un vinovat, grecii. Boierii ,,făgăduiți,, oamenii cu care el s-a înțeles, bunurile lor, vor fi mereu apărate de Tudor.
După moartea domnitorului la București s-a format o Căimăcămie avându-i pe: Mitropolitul Dionis, Marele Ban Grigore Brâncoveanu, Dinu Crețulescu, Grigore Ghica și Bărbuleanu Văcărescu. Consulul Pini care făcea cam toate jocurile la București și-a adăugat și oamenii lui: Vistiernicul Iordache Filipescu și pe ,,diplomatul,, Iacovachi Rizu Nerulos.
După moartea domnului s-au făcut tot soiul de intrigi pentru ca fiul răposatului domn, Nicolachi Șuțu, să fie ales de Poartă ca domn dar aceasta l-a numit pe Scarlat Calimachi.
Până la sosirea oamenilor acestuia în țară, comitetul de oblăduire format din cei mai mari boieri, și încuviințat de Pini, nu au reușit să conducă bine țara. Mai mult, ei nu se opun ca Sava, Iordachi și Farmachi să trimită la Tudor arnăuți pentru ai întări oastea. Ulterior, prin 30 ianuarie, au trimis scrisori la Poartă și la celelalte puteri pentru a arăta că Tudor ceruse o slujbă pe care nu a primit-o și de aceea este nemulțumit.
Căimăcămia, pentru a se feri de orice acuzaţie că ar fi tolerat sau girat situaţia creată de Tudor cel nemulţumit, în aceeaşi zi trimite o scrisoare lui Tudor prin care-i cere să renunţe la ceea ce face.
Încercarea aceasta disperată de a-și acoperi urmele sau adevăratele intenţii întăreşte ideea că în Principat erau mai mulţi poli de putere, mai multe interese, toţi jucătorii erau precauţi şi pragmatici, nu exista un liant care să coaguleze o grupare dominantă. Pini şi cei ce se grupaseră în jurul lui, puteau oricând să se reorienteze spre a declara supunere totală sultanului şi să-i afurisească pe greci. Marii boieri care au ascuns moartea bătrânului domnitor, fireşte că ştiu ce se unelteşte în Bucureşti, aud sau dispun plecarea lui Machedonschi alături de Tudor cu 30-40 arnăuţi, banii plătiţi de Tudor pentru cele necesare călătoriei, intrarea în Mănăstirea Tismana ca în propria casă, toate acestea arată complicitatea celor care aveau puterea şi banii în ţară.
Acum trebuie să punctăm că trimiterea din București a arnăuților la Tudor a echivalat cu o confirmare în ochii maselor a importanței și puterii pe care o avea Tudor. Faptul că au trimis scrisori să se justifice în fața Porții arată că ei doreau să se protejeze de o eventuală asociere cu Tudor. Practic cei ce au dat banii pentru ca Tudor să construiască o armată țărănească, să ridice norodul, nu doreau să fie considerați autorii morali ai revoluției.
Pe 4 februarie Tudor va răspunde scrisorii trimise de boieri, cu vorbe cumpătate, din Mănăstirea Strehaia. El defineşte ideea de patriot şi popor şi arată de fapt rostul acestor cheltuieli uriaşe pe care le face poate marea boierime, nu Tudor, deoarece acesta este, la acest moment, unealta celor care plătesc.
,,Boierii -spune el- au acum prilejul de a se face ,,patrioţi adevăraţi,, şi de aşi urma strămoşii, puindu-se, ei ,cei mari şi tari ai ţării, în fruntea sătenilor”.
În acele prime zile de februarie lucrurile vor lua o întorsătură. Ştim deja că cei mai mari boieri l-au însărcinat pe Tudor să plece grabnic în Oltenia, să ridice oastea norodului, ştim că pentru aceasta i-au dat arnăuţi, bani, scrisori şi un plan de urmat. La începutul lui Februarie Căimăcămia îl întreabă pe Pini (consulul rus de origine greacă) ce ar trebui să facă ei, acesta nu le dă un răspuns clar, foloseşte un limbaj lapidar, boierii îşi propun să trimită scrisori la Paşa de Silistra dar vor renunţa pentru că soseşte vestea că Poarta a decis numele domnului în persoana lui Scarlat Vodă. Boierii decid să trimită arnăuţi care să-l determine pe Tudor să renunţe la răzmeliţă, vor lua măsuri pentru aceasta. Vor face şi o dare de seamă pentru noul domnitor.
Acum se produce ruptura dintre Tudor şi patronii săi. Oamenii deja îl percep ca pe un ,,domn,, şi acesta începe să se identifice cu nevoile acestora chiar dacă şi el fusese un ciocoi care adunase biruri de la rumâni pe când era vătaf.
Tot atunci Tudor va scrie ţarului o jalbă în care se arată ca un supus al Ţarigradului, cere dreptate pentru ţara sa osândită de ,,dumnealor boierii de ţară şi dumnealor boierii greci,,. Pentru a înlătura orice suspiciune el va alătura o copie a scrisorii trimisă către sultan.
Din acest moment Tudor nu mai este unealta marilor boieri care-şi doreau să ridice problema intereselor proprii în faţa turcilor, acum Tudor devine un lider independent care dispune de o oaste proprie formată din ţărani (care-i urau pe greci-fanarioţi) şi care se îndreaptă spre Bucureşti.
Boierii îi trimit scrisori ameninţătoare dar, înțeleg că nu-l mai pot opri pe Tudor şi încearcă şi capturarea sa prin intermediul lui Nicolae Văcărescu pe care-l trimit cu vreo 100 de arnăuţi să-l prindă pe Tudor. Arnăuţii refuză să lupte contra lui Tudor, se baricadează în mănăstirea Ţânţăreni. Văcărescu renunţă la planul său şi revine în Bucureşti.
A doua încercare a boierilor din Divan de a rezolva problema a fost prin intermediul boierului Samurcaş (de origine grec) căruia i se dădusera 100.000 lei, hărtie de iertare a lui Tudor, precum şi dreptul de a lua orice decizie fără să mai întrebe la Bucureşti, toate acestea la 11 februarie. Era însoţit de o întreagă oaste condusă de Iordache şi Iamandi (eterişti, cu care Tudor avuse multe discuţii înainte).
Tudor a renunţat să cucerească Craiova, a intrat doar acolo să-l înlocuiască în ,,Scaunul Băniei Oltene pe Caimacamul ce lipsea,,.Tudor s-a întărit în mănăstirea Ţinţăreni şi de acolo plecau plecau pandurii săi să caute arme pe la ciocoi.
Pe 15 februarie Samurcaş era aşteptat la Craiova dar oastea sa nu dorea să lupte contra lui Tudor.
La 24 februarie au sosit la Bucureşti caimacamii noului domn, Costachi Negri şi Ştefan Vogoride care doreau să cruţe ţara care era deja învrăjbită.
Tudor numea proprii săi dregători în Oltenia. Căpitanul Solomon a avut o ,,biruinţă,, contra unei cete de tâlhari interpretată la Bucureşti ca o mare victorie contra lui Tudor. Tudor a trimis scrisori către ,,zabetul,, de Turnu să nu mai tulbure ţara pentru că cete de turci îşi făcuseră apariţia în câmpia de la Romanaţi.
Samurcaș a minţit că a dat 70.000 lei lui Tudor deşi îşi însuşise aceşti bani.
La 2-14 martie un negustor scria că Tudor are la 4000 de oameni.
La 5-17 martie se credea că Tudor are 8000 de oameni şi un lanţ de mănăstiri întărite.
La sfârșitul lui februarie intrase Alexandru Ipsilanti în Moldova, făcând măcel asupra turcilor, aşteptat cu bucurie de Mihai Vodă Şuţu.
Iată cum situaţia este complicată. Exista o partidă a boierilor care ţin cu Ipsilanti. Eteriştii cred şi ei că Tudor este alături de ei. Tudor înţelege că norodul este revoltat pe greci în primul rând.
Marşul spre Bucureşti a lui Tudor a fost lent, în timpul marşului s-au făcut şi refăcut zeci de scenarii şi alianţe.
La 1 martie se știa în Bucureşti că va sosi Caravia (poreclit ,,sufletul rău,,) fapt pentru care majoritatea negustorilor turci au fugit și boierii filo austrieci s-au grăbit spre Braşov.
Eteriştii au împrăştiat manifeste tipărite la Iaşi în care anunţau scopul luptei lor, anume ,,scăpării de supt jugul turcesc,, şi că toate bunurile şi viaţa oamenilor vor fi păzite.
Pini, consulul rus, se pregătea şi el să plece. A sosit şi vestea că vor năvăli turcii. Samaurcaş a anunţat că nu poate da banii înapoi şi că în Oltenia totul este pierdut. Eteriştii începuseră să caute voluntari prin oraş.
La 7 martie toți actorii importanți au înțeles că că Rusia, silită de împrejurări, nu încuviinţează mişcarea Grecilor,,.
Tudor nu se mai putea bucura de pavăza Rusiei pentru că nu venise la consulat atunci când fusese chemat. Oamenii sperau ca Rusia să uneltească, să facă planuri, pe mai departe pentru că înţelegeau din proclamaţia lui Ipsilanti, dată din Roman, că aceasta va interveni.
Acum mesajele erau contradictorii doar agentul Austriac spunea ,,El, Pini, e de vină pentru toate astea
,,Rusia aprinsese focul, dar ea nu vroia s ͐o vadă cineva suflând într-nsul, când cerea altora să stingă jăratecul cel mare din Italia şi Spania”.
Sosirea la Bucureşti a lui Ipsilanti a fost oprită de căderea de zăpada şi creşterea debitului apelor. Acesta a fost întâmpinat fără prietenie la Ploieşti pe 14 martie. Iordache şi oamenii lui l-au întâmpinat. La Bucureşti Sava avea grijă ca în oraș să domnească ordinea. Le-a dat escortă până la Dunăre caimacamilor lui Vodă precum și lui Pini şi Fliischhackl. Exemplul lor a fost urmat de Filipeşti, Postelnicul Mano şi Nicolae Mavros.
Tot acum se porneşte şi Tudor spre Bucureşti.
Aghiotantul lui Tudor, Cioranu, ştie conţinutul cererilor lui Tudor: ,,înlăturarea domnilor greceşti, crearea unei oşti de 12000 de oameni, fixarea birului pe 7 ani, 500.000 lei pentru cheltuielile oştii ţărăneşti.
Fratele lui Constantin Samurcaş, Iancu, a plecat deja spre Vidin de unde dorea să vină cu oşti. Tudor îşi anunţase oameni de un iminent atac asupra Craiovei. Totuşi el a plecat cu oastea sa spre Bucureşti unde dorea să ajungă înaintea lui Ipsilanti.
În Bucureşti, boierii rămaşi, se adunară la curte şi luară în mână puterea sub numele ,,ocârmuire a Țării Românești,,. Cu aceasta instituţie politică va lucra Tudor.
Tudor adresase la 8 martie o proclamație către locuitorii Bucureştiului, în special către cei săraci.
La 25 martie a ajuns lângă Pădurea Cotroceniului cu 6000 de panduri, 2500 de arnăuţi conduşi de Prodan şi Machedonschi şi cu 6 tunuri. La 16 martie, Tudor dă a doua proclamație către bucureşteni, în care nu va spune nimic despre eterişti.
Machedonscki cu 200 de oameni intra în Bucureşti şi îl anunţă pe Sava care întărise cele trei mănăstiri de pe cele trei dealuri ale Bucureştiului ( Mitropolie, Mănăstirea Radu Vodă şi Mihai Vodă).
Pe 18 martie intră Tudor în Bucureşti. ,,Domnească-i era înfăţişarea, spune istoricul N. Iorga, domnesc steagul albastru cu vulturul…”.
Sava a stricat podurile și l-a întâmpinat cu câteva focuri răzleţe de armă. Evenimentul este confirmat de mai toți istoricii. El avea 1000 de oameni după el. Sava nu dorea să se lupte cu Tudor și oastea sa dar nici să cedeze orașul. Pentru cine lucra Sava? Atunci Țara şi Bucureştiul trăiau o lipsă acută de autoritate.
Nu ştim pe cine aştepta Sava, pe Ipsilanti, pe oamenii lui Vodă, pe turci….cert este că acesta va muri pe 7 august 1821 de puştile lui Chehaia-beiu, locţiitorul paşei din Silistra ,,şi cumintele avu soarta nebunilor, deşi ceva mai târziu,,.
Tudor s-a aşezat (a preluat spre folosință) în casa Zoiţei Brâncoveanu, văduva lui Manolachi şi mama banului Grigore. Aceasta împreună cu familia erau fugiţi la Braşov. Stăpâna casei va muri pe 20 august 1821 la Braşov. Casa ei, cu camere mari şi spaţioase era potrivită pentru un locţiitor de domn, așa cum era privit pentru că numeroasa sa oaste îi dădea puterea de a pretinde conducerea țării pentru acele vremuri.
Primii care au venit la el au fost lipscanul Manoli Gugiu din partea breslelor, şi Ilarion care-l asigura de o veşnică prietenie, doctorul Christaris (eterist).
Istoricul N. Iorga ne spune că Ilarion l-a influenţat pe Tudor încă din 20 martie. Locuitorii Bucureştiului erau lămuriţi ce doreşte Tudor: ,,pierderea privilegiilor noastre şi jafurile cele nesuferite…,,, Ilarion dă un sens politic mai clar mişcării lui Tudor. ,,să ne unim dar cu toţii, mici şi mari, şi , ca nişte fraţi, fii ai uneia maici, să lucrăm cu toţii împreună…,,.
Sub influenţa boierilor cu care se sfătuia Tudor va cere oamenilor să-şi plătească la timp dările şi dacă totuşi nu vor sau nu pot să vină la el în oaste şi vor fi scutiţi. Tudor declară că adunarea norodului se închină ,,Ocârmuirii boierilor patrioţi,,
Boierii patrioţi pot fi identificaţi, ne spun istoricii, din scrisoarea trimisă ţarului la 18 martie 1821: Grigore Băleanu, Nicolae Văcărescu, Alexandru Filipescu zis Vulpe, Mihalache Manu, Alexandru Vilaru. Toţi dau vina pe domnii turco-fanarioţi care au despuiat ţara.
În acelaşi timp Iancu Samurcaş cerea turcilor ajutor pentru a prelua Scaunul Baniei. Solomon care era dincolo de Olt cu un număr mare de panduri, avea ordin să evite ciocnirile şi să se retragă la nevoie în zona de munte unde avea mănăstiri întărite.
Aceste ordine ale lui Tudor ne fac să credem că el nu a avut cunoştinţă de scrisoarea trimisă ţarului de boierii rămşi în Bucureşti.
Cancelarul agenţiei austriece, Udrityki, ne spune care erau planurile lui Tudor. Acesta l-a vizitat pe 22 martie. Tudor era în compania lui Ilarion şi a medicului Christaris. Cancelarul i-a spus că ruşii ,, îi osândesc fapta,, şi că turcii vor interveni Tudor răspunde că s-a ridicat ,, pentru drepturile poporului încălcate de fanarioţi,,. Acesta îi spune că se bazează pe sprijinul dat de sârbi precum şi prietenii pe care-i are printre turci. ,,Eu nu fac război cu Poarta, sunt tot supusul ei…,,. Totuşi îi spune cancelarului că spre Bucureşti se îndreaptă un corp de oaste condus de beizadeaua grecească, nu ştie pe cine are acesta în ajutor, şi nu vrea să strice alte planuri mai mari. Că el l-a îndemnat pe Ipsilanti să stea afară din Bucureşti până îi dă dovezi că are o putere mai mare în spatele său şi că nu este dispus să verse nici o picătură de sânge pentru ţara Grecească.
Tudor va cere Mitropolitului și boierilor rămași în București să scrie împreună Porții și să ceară un comisar care să vină și să cerceteze situația din Principat. Cererile pe care dorea să le adreseze erau diverse, amestecate, probabil l-a influențat mult Ilarion.
Sava care pusese stăpânire pe Mitopolie spune că o va preda doar lui Ipsilanti și încearcă să împiedice o colaborare dintre Tudor și boieri. Este drept că și boierii erau mai înclinați să se închine mai degrabă beizadelei lui Ipsilanti decât unui țăran îmbogățit. Cu toate acestea boierii vin în tabăra lui Tudor, unul câte unul, și promit să colaboreze și cu el.
La 23 martie boierii s-au strâns pentru a lua o hotărâre, adică cu cine vor lucra, vor colabora cu Tudor?
Mitropolitul Dionisie a cerut să fie dus la Adunare pentru că avea vești din Constantinopol, aveau certitudinea că Rusia nu-l sprijină pe Ipsilanti și atunci decid ca ei să colaboreze cu Tudor. Vor trimite un Arz către Poartă în care vor arăta că ei sprijină pe Tudor care este supusul fidel al înaltului sultan ,,pornirea dumnealui Slugerului Tudor Vladimirescu nu este rea și vătămătoare, nici în parte fiecăruia, nici patriei…,,.
A doua zi, pe 29 martie, va pleca o scrisoare și către țarul Rusiei cu un conținut asemănător. Boierii vor trimite scrisori către toți cei care puteau pleda cauza lor în fața sultanului pentru că așa sperau să salveze țara și pozițiile lor. Turcii nu-i răspundeau.
Tot pe 23 martie Tudor se revede cu atașatul austriac la București căruia îi mărturisește că știe că Ipsilanti nu are sprijinul Rusiei și el nu va putea ,,niciodată merge împreună cu dânsul... ,,.
Nicolae Iorga, Oțetea, Iscru etc ne sunt convinși că Tudor nu dorea o luptă cu turcii, nu o dorea nici Ipsilanti pentru că el firește cunoștea ce posibilități militare are, cunoștea și poziția Rusiei și spera ca aceasta să mijlocească în fața sultanului o abordare favorabilă a problemei grecești.
Deci Ipsilanti cunoștea situația încă din 14 martie 1821. El a zăbovit mult la Ploiești și l-a ținut și pe Caravia care apoi a plecat spre Târgoviște unde a făcut tabără.
Probabil o scrisoare anume trimisă de Straganov îl determină pe Ipsilanti să-și dorească să-l întâlnească pe Tudor.
Pe 27 martie Constantin Duca, Niculae Ipsilanti și aproximativ 50 de oameni erau lângă București.
Pe 28 martie sosi și Ipsilanti și s-a așezat în tabăra din Colentina. Tudor care nu se simțea în siguranță în București a plecat pe 29 în tabăra sa din Cotroceni.
Istoricul consideră că Tudor a evitat întâlnirea cu Ipsilanti.
Ipsilanti, fiind român după mama, va încerca să-l izoleze pe Tudor de boierii țării și le va cere acestora un împrumut de 2 milioane de lei. Va primi 100.000 lei de la aceștia și 20.000 lei de la negustorii evrei.
La 1 aprilie Ipsilanti va pleca spre Târgoviște pentru că vestea intrării turcilor în țară era sigură. Ei aveau știri și despre represaliile la care erau supuși grecii din Constantinopol.
Istoricul amintește că Tudor nu putea să aibă încredere deplină în sârbii și bulgarii din armata sa, că gospodarii lui (Machedonschi, Prodan și Alexandru) puteau trăda oricând, și că Tudor luase bani de la Casa Eteriei pe când pornea mișcarea sa.
La 1 aprilie 1821 pleacă un Arz către Poartă care-l contrazice pe cel din 29 ne spune istoricul Iorga.
La 2 aprilie Mitropolitul și o seamă de boieri se pregătesc să părăsească Bucureștiul dar Tudor îi reține și-i reține într-un domiciliu forțat sub paza pandurilor săi.
Mitropolitul va accepta situația dar cere lui Tudor să se retragă din oraș, lucru pe care-l va face acesta.
Sava nu intervine încă, el a rămas cu Mănăstirea Radu Vodă și Mănăstirea Văcărești.
La 6 aprilie Tudor pune panduri în strajă la Mănăstirea Mihai Vodă, apoi la Mitropolie și Biserica Antim.
La Cotroceni face șanțuri de apărare.
Pe cursul râurilor Argeș și Sabar pune străji.
La 9 aprilie a sosit la Goștinari în Vlașca, Căminarul Alecu, trimis de Caimacamii lui Scarlat Vodă pentru a vedea oficial care sunt cererile țării.
La 11 aprilie Caminarul Alecu îl întâlni pe Tudor care-l îndreaptă spre Mitropolit și boieri, ținuți sub strajă.
La discuțiile avute ,,Tudor cere să nu mai fie domni greci,,
Acum boierii nu-l mai sprijină pe Tudor așa cum au făcut în martie. Ipsilanti a reușit să rupă colaborarea.
Boierii se pregătesc să fugă spre Târgoviște în zona de autoritate a lui Ipsilanti. Tudor a fost nevoit să le impună domiciliu forțat și acestora în casa de la Belvede.
La 10 aprilie a căzut Paștele, a fost liniște. Ipsilanti și Tudor au dat proclamații.
Ipsilanti promitea o constituție, libertate țăranilor, dar cerea 10 lei impozit nou pentru fiecare unitate de impozitare și un cal pentru oastea sa.Tudor spunea că el este supusul fidel al împăratului și că țara să nu mai aibă domnitori greci .
Machedonschi și Iamandi, oamenii lui Tudor, erau uneltitori contra acestuia.
La 14 aprilie cele două tabere și cei doi lideri erau total antagoniste, acest fapt îl vedem din răspunsul dat de Tudor lui Ipsilanti.: ,,țara n-a făgăduit nimic și nu i se poate face nicio mustrare pentru așa numitele călcări de promisiune…...ce poate avea laolaltă, în adevăr,, Dacii și Elini,,.
Tot atunci la 14 aprilie Tudor îi cere lui Ipsialnti să arate scrisorile țarului. Și să-i cheme pe ispravnicii greci trimiși după dări asupra poporului.
Turcii intrați în țară au fost opriți de Tudor la Belciugatele. Lui Solomon Tudor îi spune să nu cedeze mănăstirile din Oltenia în fața eteriștilor. Machedonschi și Prodan cu 600 de oameni sunt puși de pază la Mitropolie. Alți 600 de țărani români vin spre București.
Tudor înțelege situația sa că nu se poate baza pe boieri ,,până la capăt a judecat toate cu multă cumințenie rege,,.
La jumătatea lui mai turcii din Silistra și Giurigiu trec apa de hotar. Ei știu că trebuie să zdrobească răscoala lui Ipsilanti. Tudor nu era recunoscut de turci. În Țara Românească ei au robi sau dușmani.
La 15 mai turcii erau în satul Cățelu. Sava, Mihali și Ghencea fug la Târgoviște.
Tudor pleacă și el din București pentru că nu dorea o înfruntare cu turcii. Înainte de a pleca Tudor a cerut boierilor închiși la Belvedere să semneze un protest adresat liderilor Europei reuniți la Congresul de la Laybach.
Toată boierimea a plecat la Brașov.
Bucureștiul era gol. La mitropolie a rămas un singur călugăr. Mitropolitul fugise și el. Tudor avea o singură posibilitate să se retragă în Oltenia unde Solomon păstrase o bună rânduială, avea mănăstirile întărite și o armată numeroasă. Dacă dorea să evite o ciocnire cu turcii era nevoit să se îndrepte cu oastea sa spre Găiești, Pitești și apoi să treacă Oltul. Iordache ar fi vrut să se înfrunte cu oastea lui Tudor la Pitești dar văzând că aceasta este mult mai mare decât oastea sa a renunțat la luptă. Tudor a plecat spre Golești unde a făcut tabără.
Istoricii ne spun că acesta dorea să păstreze ordinea și disciplina și ca oastea sa să nu se dedea la jafuri și alte stricăciuni așa cum făceau grecii. Acesta este motivul pentru care era foarte aspru. Tudor era mai mult temut decât iubit. Poate că avea cunoștință și de uneltirile gospodarilor lui și a pedepsit aspru mai multe persoane între care și pe pandurul Urdăreanu (pedeapsa capitală).
Tudor s-a culcat în foișorul Goleștilor. Iordache vine în tabăra lui Tudor sub pretextul că vrea să vorbească cu fratele Tudor și îl arestează pe acesta sub privirile uimite ale pandurilor care simțeau și o supărare pe Tudor pentru cruzimea pedepselor sale.
A spus tuturor că-l va duce în fața beizadelii să-l judece.
Tudor a fost dus la Pitești, Câmpulung și apoi a ajuns în Târgoviște. A fost judecat și în zorii zilei de 27 mai a fost omorât de trei ,,ostași,, greci care niciodată nu luptaseră pe front. L-au ciopârțit și l-au aruncat într-o fântână.
La 7 iunie grecii și o parte din armata lui Tudor condusă de cei doi gospodari trădători Machedonschi și Prodan, au purtat o luptă la Drăgășanii Vâlcii contra turcilor unde au fost zdrobiți.
Ipsilanti va fugi în Ardeal unde va face ani grei de temniță. Va muri imediat după ce va fi eliberat.
La 7 august Sava atras într-o cursă va fi împușcat în București.
III. Concluzii
1821 a fost un an magnific pentru istoria noastră. Revoluția gândită, pregătită dar ne împlinită avea să fie un moment de reflecție pentru elitele românești. Puterea exemplului, ideea că se poate aveau să arate generațiilor următoare că nimic nu este imposibil.
Ce a lipsit mișcării de la 1821 pentru a genera o schimbare radicală în societate? Nu era această schimbare necesară?
Poporul plătitor de biruri a răspuns apelului făcut de Tudor din Vladimir venind la oastea cea mare doar că elitele țării deși conștiente de interesele și nevoile țării nu au reușit să treacă peste orgoliul personal sau interesele de clasă socială (vezi boierii mari și boierii tineri, vezi cele trei partide care aveau interese diametral opuse, etc).
Principala întrebare pe care și-au pus-o marii boieri prin saloanele Bucureștene trebuie să fi fost: cine este Tudor?
Tudor Vladimirescu este exponentul unei clase sociale noi, om liber care prin muncă și ambiție a reușit să agonisească suficientă avere încât să poată fi numit ,,ciocoi,,. Din slujba la stat, serviciul militar, morărit, cârciumărit, comerț la mică și mare distanță, și diverse servicii pentru marii boieri, adună suficientă avere și începe să facă parte dintr-o burghezie incipientă ce prinde contur și în Țara Românească. Nevoia de ași cumpăra o moșie (pământ), ca mijloc de investiție sigură și de prestigiu, vine mai degrabă din mentalul colectiv, care domnea în țară, și care asimila puterea și prestigiul prin bucata de pământ avută.
Tudor, a jurat credință Eteriei? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să aflăm ce reprezenta ,,jurământul,, în epocă. Și Tudor și mulți alți creștini din Imperiul Otoman, căci țara făcea parte din rândul țărilor bine păzite ale sultanului, aveau o viziune clară asupra idei de credință și a diferenței dintre a fi credincios într-un Cristos sau nu. A fi creștin devenise o formă de rezistență personală în fața unui imperiu ce se construise hrănindu-se cu seva vechiului Imperiu Bizantin. Ei erau păgâni iar noi suntem creștini. Creștinii găseau de cuviință să se ajute, să se recunoască, să se considere frați întru Cristos. Cândva, deși probabil poporul de rând nu-și mai amintea, deontologia imperială, din imperiul ce a dezvoltat creștinismul, era ,,patrie și ortodoxie,,. Probabil că fraților de aceeași religie le era ușor să comunice unii cu alții dar este cert că această burghezie în formare comunica ușor și cu spor cu păgânii atunci când era vorba de a face un profit din comerț.
Pe când era Tudor la Viena încă nu se ,,născuse,, Eteria. În acea perioadă Capodistria patrona o altă societate care în numele ,,culturii,, își propusese salvarea multor monumente/situri arheologice grecești. Probabil că Tudor nu a jurat credință Eteriei neînființată la data aceea dar el a fost informat, convins, încântat de Iordache de scopurile înalte ale unei organizații secrete ce aveau să se înființeze de către ei, grecii sau cei ce se considerau elini, sau cei ce erau credincioși într-un Cristos. Iată deci de ce Iordache și grecii considerau că Tudor a încălcat un jurământ. Probabil că numele lui figura pe vreo listă trimisă de Iordache către cei ce, în secret, încearcă să lanseze Eteria.
Despre Tudor, el nu era grec, chiar ciocoi îmbogățit și din slujba la stat care-l va pune de multe ori în conflict cu țăranii plătitori de biruri, el era ortodox de limbă latină, el va reprezenta voința celor supărați pe greci căci pentru ,,norodul,, ce a venit în oastea sa răul nu-l reprezentau turcii, răul erau domnii fanarioți și slugile lor venite din Fanar.
Ajuns în Viena și văzând, înțelegând modul de viață diferit din Imperiul Habsburgic și comparându-l cu modul de viață din București sau din Imperiul Otoman acesta analizează diferențele și concluzionează că Viena este superioară celorlalte experiențe urbane. Așa se explică și îndrumarea pe care o dă boierului Glogoveanu de a-și trimite copiii la studii în Viena, precum fac și boierii moldoveni.
O altă întrebare fără răspuns până acum este cea legată de banii pe care Tudor i-a avut la dispoziție pentru a lansa, după 18 ianuarie 1821, ridicarea ,,norodului,, și constituirea oastei de panduri.
Tudor era un om bogat, dar nu suficient de bogat încât să-și permită să finanțeze o asemenea operațiune.
Se știe că a plecat din București cu 30-40 de oameni, arnăuți, în termeni moderni militari plătiți cu leafă. Aceștia nu l-au urmat pentru că s-ar fi cunoscut înainte, erau prieteni și se gândiseră să facă o ,,haiducie,,. 30-40 de oameni, cai, echipament, hrană și mai ales convingerea că aceștia nu vor suferi represalii legale (nu vor fi condamnați pentru fapta lor). Avem mărturia că Tudor nu a făcut pagubă nimănui și a plătit toate cele necesare pe unde a trecut. Cine i-ar fi putut da lui Tudor acești bani care nu erau puțini? Marea boierime reunită într-un comitet? Consulul Rusiei Pini, așa cum arată atașatul austriac la București? Probabil banii necesari unei asemenea ,,afaceri,, au venit de la mai marii boieri ai țării (Gr. Brâncoveanu, Gr. Ghica şi Barbu Văcărescu) care la 15 ianuarie dau și o scrisoare prin care făgăduiesc să-l ajute pe slugerul Tudor în întreprinderea sa. Mai mult, boierii trimit scrisori către poartă și-l disculpă pe Tudor. Cred că cele câteva gesturi, scrisoarea de făgăduință, faptul că nu a făcut nimănui pagubă de bani deși avea în spatele său o mică oaste, faptul că va intra în mănăstirea Tismana ca în propria casă sau că va numi oamenii săi în diverse funcții administrative din Oltenia, toate acestea fiind prezentate turcilor ca fiind făcute dintr-o imensă supărare dar care nu sunt rele, ne arată o complicitate fățișă între boieri și Tudor.
Cum a ajuns Tudor să fie cunoscut de capii țării, pentru că țara avea în ochii turcilor câțiva boieri mari cu care domnul impus de sultan era nevoit a lucra? Prin intermediul lui Iordache. Firește că și Pini a contribuit, a influențat, a manipulat, dar banii i-au plătit boierii care doreau să arate turcilor că țara nu este mulțumită de domnii din fanar și suita acestora. În realitate marii boieri pământeni își simțeau pozițiile subminate de toți acești fanarioți care veneau și se infiltrau în conducerea țării, care făceau căsătorii interesate, care îi înlăturau pe ei, boierii pământeni.
Tudor era doar unealta.
Numindu-se domn nou, de către sultan, boierii nu mai vor rezmeliță și doresc să termine cu afacerea olteană. Între timp, Tudor este perceput ca domn de către norod și, cu toate că au fost trimiși arnăuți (dintre aceea care nu fac nimic) să-l liniștească, el nu mai ascultă ordinele patronilor săi luând lupta pe cont propriu.
Acest moment este strict delimitat datorită faptului că Tudor încearcă să poarte, de atunci, o corespondență personală cu Poarta și Rusia.
Boierii înțeleg situația și dacă nu au reuși să-l convingă prin metode ,,pașnice,, să renunțe și acum îl vor trimite pe N. Văcărescu să rezolve problema. Rezultatul este același. Vor încerca să-l mituiască cu bani prin intermediul boierului Samurcaș (acest boier va fura aproximativ 70.000 lei spunând că i-a dat lui Tudor).
La 2 martie Tudor devine un lider (politic și militar) total independent.
Scăpând situația de sub control, marii boieri, atunci când vor constata că pericolul este uriaș pentru ei, vor fugi la Brașov.
Scopul acestei lucrări este de a arăta că momentul/mișcarea de la 1821 se datorează în egală măsură marii boierimi și slugerului Tudor.
Chiar și el, Tudor, atunci când, la 11 aprilie 1821, se întâlnește cu Caminarul Alecu, venit din partea Caimacamilor lui Scarlat Vodă, să cerceteze starea țării, acesta, Tudor îl însoțește cu o suită din 400 de panduri, la Mitropolit și la boierii rămași în București pentru că Tudor înțelegea că țara nu poate fi condusă fără marii proprietari de pământuri. Tudor l-a oprit pe Mitropolit și pe boierii tineri (pe care i-a mutat cu domiciliul forțat la vila de la Belvedere a Goleștilor) să fugă din București atunci când pericolul devenise iminent dar întotdeauna a înțeles că fără aceasta autoritate politică și de prestigiu nu poate să dea importanță mișcării sale.
Tudor era temut de gospodarii săi. Se crease un sentiment de frică față de acesta după condamnarea la moarte a unui Urdareanu. Sentimentul acesta era amestecat dualitatea de loialitate dată de întrebarea: ce sunt eu? Sunt grec sau român? Eterist sau ostaș la Tudor.
Tudor a fost asasinat în 27 mai aproape de mănăstirea Dealu. Eteriștii deși au preluat o parte a oastei lui Tudor nu au preluat și credința, oamenii nu mai vedeau scopul luptei lor fapt pentru care aceștia au fost zdrobiți la Drăgășani.
Turcii considerau că în țara românească au robi sau eteriști. Au înăbușit de o manieră barbară orice focar eterist.
Urmările acestui moment, adică schimbarea domniilor fanariote cu cele pământene s-a datorat epurării, din toate funcțiile publice ale imperiului, pe care au făcut-o turcii față de greci.
Lipsit de sprijinul politic și de influența boierilor pământeni Tudor nu a putut să se transforme într-un lider care să fie văzut de poartă sau alte puteri europene.
Lupta lui Tudor putea să se transforme într-o revoluție victorioasă dacă marea boierime, cea care l-a creat pe Tudor ca lider militar și politic, nu ar fi dezertat și i-ar fi acordat sprijinul necesar până la sfârșit.
Istoricul N. Iorga trage o concluzie amintind ceea ce a spus la un moment dat Tudor ,,De va fi Dumnezeu viu, va vedea și va judeca!,,
Anexe:
Gr. Brâncoveanu, Gr. Ghica şi Barbu Văcărescu făgăduiesc să ajute pe Tudor Vladimirescu în răscoala poporului (Bucureşti, 15 ianuarie 1921)
,,În numele prea sfintei şi nedespărţitei troiţe a unuia adevăratului Dumnezeu.
Fiincă este să se facă obştescul folos neamului creştinesc şi patriei noastre, drept aceea ca nişte buni şi credincioşi fraţi creştini toţi şi iubitori neamului, pe dumneata sluger Teodor te-am ales să ridici norodul cu arme şi să urmezi precum eşti povăţuit, şi noi ne jurăm din parte-ne subt aceste iscălituri, pe numele marelui şi unuia adevăratului Dumnezeu, că la toate vom da ajutor cu mijloacele folositoare şi cuviincioase şi vom lucra unde şi la ce ni seva cuveni pentru obştescul folos, puind toată silinţa la cele ce va cere această delicată pornire. Pentru care , cumpănind această madea͐ după cererea dumitale, precum am şi făgăduit şi noi vom răspunde. Iar când vom urma împotriva şi celor mai sus făgăduite vom călca vreun dintr-însele, atunci ca nişte netemători de D-zeu şi vrăjmaşi neamului şi binelui obştesc, nu numai înainte înfricoşatei judecăţi să avem pârâş pe dumnezeu şi să fim lipşiţi de bunătăţile cereşti, ci şi aici judecându-ne de către cei înfrăţiţi, prin destoinice arături învinovăţiţi, şi să ne pedepsim după hotărârea pravililor. Şi spre credinţă am iscălit.
Grigore Brîncoveanu
Grigore Ghica
Barbu văcărescu
1821 ghenar 15
2. Proclamația de la Padeș (23 ianuarie 1821)
Cătră tot norodul omenesc din București și din celelalte orașe și sate ale Țării Românești, multă sănătate!
Fraților locuitori ai Țării Românești, veri de ce neam veți fi!
Nici o pravilă nu oprește pe om de a întâmpina răul cu rău! Șarpele, când îți iasă înainte, dai cu ciomagul de-l lovești, ca să-ți aperi viața, care mai de multe ori nu să primejduiește din mușcarea lui!
Dar pre balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisăricești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?
Dacă răul nu este primit lui Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezeu! Că bun este Dumnezeu și ca să ne asemănăm lui trebuie să facem bine! Iar acesta nu se face până nu să strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu se face!
Au vrut Dumnezeu să se facă lumină? Aceia s-au făcut, după ce au lipsit întunericul!
Vechilul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat, voiește ca noi, ca niște credincioși ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!
Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Și să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie și lor bine, precum ne sunt făgăduiți!
[...]Să să aleagă căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dinpreună vor lucra binele, precum ne sunt făgăduiți.
Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara.
Și ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.
Și iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca să să atingă măcar de un grǎunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să să ia pentru folosul de obște!”
3. Cererile norodului românesc - februarie 1821
Domnul Ţării să nu aducă cu înălţimea sa aicea în ţară mai mulţi boieri greci decât patru, adică un postelnic mare şi un cămăraş şi un portar şi un grămatic mare.
Toate scaunele arhiereşti şi toate mănăstirile Ţării să fie apărate cu totul de către călugări greci, rămâind pe sama Ţării, precum este legat şi precum să coprinde în hatişeriful răposatului întru fericire împăratul sultan Selim din anul 1802.
Din şase dăjdii, care s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea, două să lipsească cu totul, iar patru să rămâie după aceeaşi legătură socotindu-se pe trei luni, una.
Toate câte s-au întocmit şi s-au făcut de către răposat întru fericire domnul Alexandru Şuţu să strice cu totul, şi să rămâie toţi streinii şi toate cumpăniile precum s-au întocmit de către
măria sa domnul Caragea; cum şi toate ludile câte s-au mai adăogat pe la judeţe de către numitul domn Suţu să scază; iar anaforalile şi întăririle ce s-au făcut de către acel domn asupra arătatelor madele, în faţa norodului, să arză toate; precum şi oieritul şi dijmăritul şi vinăriciu, să nu fie slobod a să mai adăuga măcar un bănuţ piste legătura ce s-au făcut de către domnul Caragea. […]
Toate dregătoriile Ţării, atât cele politiceşti, cât şi cele bisericeşti, de la cea mare până la cea mai mică, să nu să mai orânduiască prin dare de bani, pentru ca să poată lipsi jafurile din ţară.
Asemenea şi toate dările preoţeşti să scază, după cuviinţă. Şi preoţi cu dare de bani să nu mai facă, ci numai care va fi destoinic şi unde face trebuinţă.
Zapcii prin plăşi să nu fie slobod a să orândui câte doi, ci numai câte unul, şi acela să fie pământean, şi prin chezăşie că nu va face jaf.
Caftane cu bani să înceteze cu totul de a să mai face, ci numai după slujbă.
Posluşnicii să lipsească cu totul, fiindcă este numai un catahrisis al Ţării şi folos al jefuitorilor; precum şi toţi scutelnicii.
Dregătoria spătării cei mari, dimpreună cu toţi dregătorii şi toţi slujitorii spătăreşti, să lipsească cu totul, fiindcă este de mare stricăciune Ţării, despre partea jafurilor, cu căpităniile lor cele spătăreşti.
Ţara să fie volnică a-ş face şi a ţinea patru mii de ostaşi panduri cu căpeteniile lor şi două sute arnăuţi, scutiţi de toate dările, şi cu leafă uşoară, a cărora leafă să economisească din veniturile mănăstirilor.
Toate lefile streinilor să lipsească cu totul.
Toţi dregători judecătoriilor şi ai calemurilor să împuţineze, rămâind numai precum au fost în vechime; şi lefile să le fie uşoare.
Asemenea şi havaetu jălbilor şi cărţilor de judecată să scază.
Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totul, nefiind făcută cu voinţa a tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie bună şi să urmeze.,,
Bibliografie:
Aricescu, C.D. Istoria revoluţiunii de la 1821, Ediţie îngrijită, cuvânt înainte, note, indice şi bibliografie de dr. Vl. Osiac, dr. ion Pătroiu şi Dinică Ciobotea, Editura Scrisul Românesc, 1996
Andrei, Oţetea; Nichita Adaniloaie; Nestor Camariano; Sava Incovici; Alexandru Vianu, Documente privind istoria României. Răscoala din 1821. Documente interne, vol.I., Editura Academiei, Bucureşti, 1959,
Bălcescu, N., Opere, II., Scrieri istorice, politice şi economic, ediţie critică şi note de Zane. G. şi El. Zane, Ed. Academiei RSR, Bucureşti 1982, (Mersul revoluţiei în istoria românilor
Berindei, Dan, Revoluţia română din 1821, Editura Academiei Române, Bucureşti 1991
Berindei, Dan, Mutascu Traian, Aspecte militare ale rascoalei populare din 1821, Editura Militară, București, 1962
Oţetea, Andrei, Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1821, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1
Giurascu, C. C., Istoria Bucureştilor, Ed a II-a revăzută şi adăugită, ed. Sport-Turism, Bucureşti, 197
Giurascu, C. C., Contribuţii la studiul originii şi dezvoltării burgheziei române până la 1848, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1972
Iscru, G. D., 1821-moment crucial în istoria modernă a României, Editura politică, București 1981
Iscru, G.D. Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1821
Izvoare narative interne privind Revoluţia de la 1821 condusa de Tudor Vadimirescu editura Scrisul Românesc, Craiova 1987
Iulian, Oncescu, Ion Stanciu, Emanuel Plopeanu, Texte şi documente privind istoria modernă a românilor, Vol I., (1774-1866), Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2009
Jelavich, Barbara, Istoria Balcanilor, secolele al XVIII-lea și al-XIX-lea, Institutul European
Kissinger, Henry, Diplomația, Editura All, 2003
Lieven, Dominic, Empire, the russian Empire and Rivols, Yale University Press, 2000
Murgescu, Bogdan, Bucur Ion, Barnea Alexandru, Istoria românilor în texte, Corint, București 2000
Radu, T. Mircea, 1821 Tudor Vladimirescu și revoluția din Țara Românească, Scrisul românesc, Craiova, 1978
Vasile, Arimia; Georgeta Penelea, Ieliţa Gămulescu, Emilia Poştăriţa, Elena Moisuc, Valeriu Veliman, Cornelia Moraru şi Dumitru Zaharia, Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, documente externe,Editura Academiei RSR, Bucureşti 1980
Xenopol, A. D., Istoria românilor din Dacia Traiana, ed. A III-a Vladescu, ,,Cartea românească,, , Bucureşti 1930
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu