Kybalion

                                                                                                 
                                                                              

                                                                         
                

       de Ioana Diaconu

Plimbându-mă prin Atena, prin cartierul central Plaka, m-am uitat spre Akropole şi primul lucru care mi-a umplut mintea, atunci când privirea devenise tâmpă de atâta măreţie, a fost...tăcerea. Unul dintre cele mai grele lucruri este...să înveţi să taci. Bărbaţii mai prind câte ceva în armată. Ceea ce se învaţă însă în armată este doar...să taci şi să execuţi, ceea ce nu e bine. Filtrul gândirii îţi este înfundat. Cu femeile e şi mai greu. Lecţia tăcerii nu le este predată niciodată.

Pe vremea lui Socrate oamenii comunicau între ei...pe vertical şi pe orizontal. Acum deştepţii vorbesc cu deştepţii, proştii cu proştii, orizontalul a intrat în viaţa şi conştiinţa noastră atât de adânc, că şi de-ai vrea să mai auzi câte ceva, e aproape imposibil.

  „Tăcerea e de aur”, spunea un proverb căruia unii îi dau vechimea de vreo două mii de ani. Or fi ştiu ei, grecii, ce or fi ştiut... atunci când au găsit în tăcere un rost mai important decât acţiunea de a vorbi! Depinde şi pe cine asculţi, dar, atunci când înveţi să taci, începi să deosebeşti mai uşor fadul de idee sau măcar ai şansa de a decide ce trebuie să nu spui, înainte de a şti ce vrei să articulezi. Cei care ar trebui să ne lumineze o fac cu atâta infatuare, folosesc cuvinte atât de alese, că te tot întrebi cum marii filozofi au putut spune adevărurile adânci în cuvinte atât de simple, cum au scos aceste esenţe existenţiale cu mâinile goale şi le-au prezentat lumii aşa, simplu, ca nişte rădăcini, fără să le poleiască în cuvinte, formal, de aur? Erudiţia, adânca lor înţelepciune consta în fondul enunţului, niciodată în formă, pe care o cautau a fi cât mai inteligibilă.

“Cunoaşte-te pe tine însuţi!”...câteva cuvinte simple, clare, uzuale. Îmi imaginez că acei care au avut posibilitatea dialogului pe verticală cu Socrate au putut afla şi continuarea.. “ca să te poţi corija”. A te cunoaşte era doar primul pas. Hermes Trismeghistul, în Tabula de Smarald, spune că...”este adevărat, fără minciună, adevărul adevărat” şi „ce e deasupra este la fel cu ce e dedesubt, iar ce e dedesubt este la fel cu ceea ce este deasupra, pentru a îndeplini miracolul unui singur lucru”, folosind cuvinte simple... dar ermetice, pentru a ne dezvălui Triarul şi a ne introduce în macrocosmos... prin microcosmos.

Theogonia vorbeşte despre Haosul cel veşnic, fără de sfârşit şi cufundat în beznă, aşa cum azi ne putem imagina doar...noaptea minţii. Din Haos, care este şi izvorul vieţii, atunci când lumina înţelepciunii pătrunde, a luat naştere acea putere fără margini, Eros, dragostea, cea care însufleţeşte totul. Întunericul cel veşnic, Erbos şi Noaptea negară, Nyx...au născut Lumina eternă, Ether şi Ziua cea luminoasă, Imera. Cronos îşi mânca copiii şi astfel... treceau anii. Timpul e a IV-a dimensiune, şarpele muşcându-şi coada totdeauna, pentru că el este elastic, infinit şi se reduce la unu: prezent.

Mă apropiam de Akropole, mergând şi tăcând, urcând pieptiş dealul spre locul unde urma să-i întâlnesc pe Thanatos- moartea, Eris- discordia, Apate- înşelăciunea, Ker- nimicirea, Hypnos- somnul, cu droaia lui de năluci. Nu o vedeam pe Nemesis, cea lipsită de îndurare, dar ştiam că e pe aproape. Unde să fi fost Nike- zeiţa victoriei? Dar ce-mi păsa de toate acestea... când eram cu Pallas-Athena, falnica războinică, de o divină înţelepciune, Afrodita, sufletul nostru, mereu frumos şi veşnic tânăr, Ate, zeiţa înşelăciunii? Heracle a ucis şerpii, simbolul timpului, încă din faşă, de aceea a rămas nemuritor. Leul din Kithairon a demonstrat veriga evoluţiei. Erginos, regele din Orhomenos, este adolescenţa tuturor, atunci când ne înfrângem fricile....sau nu. Heracle a trecut de la nebunie la durere, aşa cum ni se întâmplă, atunci când ne ucidem copiii...Şi ce sunt copiii...dacă nu speranţele noastre, de care ne îndrăgostim şi pe care mai apoi le ucidem?

Întâia ispravă...Leul din Nemeia. Heracle şi-a învins egoismul. Hidra din Lerna...este tot răul din noi, care tot iese, iese, iese şi pe care, câteodată, îl învingem. Păsările stymfaliene... sunt duşmanii noştri, interiori sau exteriori. Căprioara keryntitică...e golul, forma fără fond, care prăpădeşte răsadurile minţii. Mistreţul din Erymanthos... este invidia, gelozia. Grajdurile regelui Augias... sunt puterea. Taurul cretan... e îndoiala. Caii lui Diomedes... sunt avântul şi speranţa. Brăul Hippolytei... este vrajba. Vacile lui Geryones... sunt bogăţia. Cerber... e frica. Merele din grădina Hesperidelor... sunt minciuna. Heracle s-a cunoscut pe el însuşi, ispărvile lui sunt biruinţa asupra microcosmosului.

Tăcând şi mergând... am înţeles că nu mai trebuie să ajung la Akropole. Templul e în noi, reflectat, îl regăsim înăuntru, cu coloanele mâncate de vreme, cu toate statuile şi simbolurile. M-am aşezat sub măslin şi am fumat o ţigară, privind cum altarul sufletului meu e puţin dărâmat, dar rezistă încă. Pentru încă multe mii de ani!