Verii Zappa și criza diplomatică eleno-română

de: Aris Zisopol

master anul I, 2017-2018

Facultatea de Istorie, Universitatea Bucuresti

Jocurile Olimpice sunt evenimente sportive datate din secolul VIII î.Hr. în Olympia, Grecia, unde o dată la patru ani atleți din toate polisurile elene se adunau pentru a participa la diferite probe solicitante. Aceste competiții erau organizate în cinstea lui Zeus și se bazau pe exerciții specifice ale antrenamentelor hopliților. În anul 393 d.Hr. din prejudecată religioasă, la ordinul împăratului Theodosiu I, Jocurile Olimpice au fost interzise dupa douăsprezece secole neîntrerupte de existență.

Născut în data de 23 august 1800, la Labovo, Epirul de Nord[1], Evanghelie Zappa va fi cel care va contribui la lupta de eliberare a poporului elen de sub dominație otomană, la consolidarea statului Român modern, dar și la renașterea spiritului olimpic.

Realitatea însă, este că: s-a născut pe teritoriul Epirului de Nord(regiune aflată actual în Albania), a făcut studiile în orașul Ioannina(aflat pe teritoriul Greciei de astăzi), era de religie ortodoxă, a luptat în Războiul de Independență alături de Etherie(fapt pentru care a fost răsplătit cu diferite distincții), s-a stabilit în Țara Românească a cărei cetățenii a obținut-o și de unde a supravegheat neîncetat asupra situației politice din Grecia, a efectuat mai multe acțiuni caritabile în toate cele trei state amintite[2], dintre acestea alegându-și două să-i ofere liniștea eternă.

Contrar tuturor acestor elemente, el s-a autointitulat cetățean balcanic și a oferit următoarea mărturisire: „eu nu aparțin unei țări, dar sunt al tuturor!”; prin extrapolare, dacă îmbinăm declarația cu argumentele de mai sus, opținem prototipul cetățeanului european.[3]

Decide să se implice în afacerile din principatele nord-dunărene, însă consideră că trebuie să continue studiile, așa dar pleacă la Paris la College de France unde face cursurile de agronomie alături de Cercul Revoluționar Român: Ion Ghica, Al. I Cuza, C.A. Rosetti, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, G. Bibescu etc.                                                                              

Ajuns în Regatul Român, el se stabilește în orașul Brăila, cunoscut pentru puternica comunitate elenă și preia în arendă mai multe terenuri agricole în zona Bărăganului din care reușește să câștige un profit triplu față de suma investită. Câștigul îi permite să achiziționeze o casă în București[4], unde înființează Hotelul Athena, aflat pe Calea Moșilor, aproape de Piața Sf.Gheorghe. Treptat acesta achiziționează proprietățile agricole, ajungând la uimitoarea suprafață de 15.000 de hectare, care cuprindeau pe lângă pământul arabil și pădurile și lacurile din apropiere[5].

Această măsură îi permite să se dezvolte și deschide o fabrică de alcool medicinal și una dintre  cele mai mari mori de făină din țară cu 12 pietre.

Averea lui crește considerabil într-un timp foarte scurt, asigurandu-i acestuia un loc în elita națională(aspect remarcat încă din 1848 prin apartenența acestuia la Comisia pentru Agricultură a Guvernului Provizoriu)[6] și chiar devine un apropiat al domnitorul Alexandru Ioan Cuza care, în drumul său spre Constantinopol, se oprește la conacul de la Broșteni și îl consultă cu privire la reforma agrară.

După dezvoltarea economică rapidă în zonă, Zappa decide să se mute în actuala localitate Broștenii Noi, unde clădește un conac, considerat la vremea aceea unul dintre cele mai frumoase din Țara Românească.

Imaginea lui Evanghelie Zappa este consolidată și prin acțiunile sale caritabile desfășurate atât în România, cât și în Albania și Grecia în diferite domenii precum: educație, sport, religie, armată, cultură și dezvoltare socială.

Nu trebuie să uităm mai ales contribuția financiară considerabilă pe care a oferit-o în scopul înființării Academiei Române, a Ateneului  și a dezvoltării educației prin redactarea de manuale școlare dar și prin oferirea de burse celor care aduceau contribuții științifice în acest domeniu.

Lista acțiunilor sale caritabile este una foarte lungă, însă aceasta culminează cu lupta dificila de a renaște Jocurile Olimpice, ideea cea mai revoluționară a acelor vremuri în zona Balcanică. După negocieri neîntrerupte cu autoritățile elene, în mod special cu ministrul Rangavis(considera că competiția sportivă este un element inutil și că adevărata cursă este cea industrială, pragmatică), acesta primește în cele din urmă dreptul de a organiza Olimpiile Moderne în anul 1859 la Athena, chiar de la însuși regele Greciei.

Trebuie menționat că au fost un număr de patru ediții Olimpice(1859, 1870, 1875 și 1888-1889), toate organizate din averea moșierului, după cum se poate observa ultimele trei postmortem. 1865 se remarcă ca fiind un an trist, an în care marele filantrop Evanghelie Zappa trece la cele sfinte, lăsând însă averea ca moștenire vărului Constantin în scopul de a continua actele sale caritabile și mai ales competițiile sportive.

Edițiile următoare nu s-au organizat cum se dorea, o dată la patru ani precum în antichitate, din cauza vremurilor tulburi dar, datorită muncii moștenitorului, s-a reușit purtarea ștafetei olimpice.

Pe durata celor 27 de ani de la dispariția lui Evanghelie, Constantin Zappa a îndeplinit cu precizie dorinţele testamentare ale vărului său, chiar mai mult, a contribuit esențial la sporirea averii[7]. Moare la finele anului 1891, lăsând cu câteva luni înaintea decesului redactat un testament, în conformitate cu care, cerea ca cea mai mare parte a averii să fie dată în folosul statului elen, executor testamentar fiind numită chiar Epitropia Zappa[8]. Sumele de bani rezultate din arendarea moşiei Broşteni din județul Ialomiţa urmau a fi investite în restaurarea și întreținerea mai multor şcoli de agricultură din Thessalia şi Epir. Statul român primea câteva donaţii pentru administrarea bisericii şi a şcolii din Broşteni, precum şi a spitalului din Urziceni, dar sumele erau nesemnificative în comparaţie cu cele care urmau a fi alocate instituțiilor elene.

Inevitabil au apărut și conflictele pe această enormă avere; moştenitorii originari din partea lui Evanghelie Zappa, copiii fraților lui, porniseră imediat în procese succesorale la momentul morţii lui Constantin, ei cerând anularea testamentului şi numirea lor ca moştenitori de drept[9].

După o lungă perioadă neîntreruptă de discuţii în care Ministerele de Externe ale celor două state nu au avut puterea să ajungă la un numitor comun, Grecia ia decizia radicală să întrerupă relaţiile diplomatice cu România la date de 3/15 octombrie 1892. Al. Lahovary, ministrul de externe român, a avut o atitudine constantă referitoare la afacerea Zappa, acesta refuzând un arbitraj diplomatic, variantă propusă necontenit de Grecia, luptă pentru a se lăsa procesul să-şi urmeze cursul firesc în justiţie[10].

Motivul ruperii relaţiilor diplomatice este pus sub semnul îndoielii, din cauza „împrejurările interne” din Grecia, mai exact, puternica criză financiară care a lovit peninsula balcanică. Presa acelor vremuri investighează în detaliu problema Zappa, fiind adusă la lumină o serie de momente dificile ale evoluţiei ei: decesul lui Evanghelie, prevederile testamentului său, problemele generate de acesta, care au adus în cele din urmă la criza diplomatică     eleno-română. Marile ziare românești, indiferent de orientarea ideologică, au speculat tratativele dintre cele două state, invocând și o sumedenie de temeri și păreri nesustenabile, cum ar fi ideea potrivit căreia întreruperea relaţiilor cu România ar fi beneficiat de concursul Rusiei, căreia Guvernul elen i-a împuternicit apoi protecţia supuşilor săi aflaţi pe teritoriul român. Rubricile dedicate afacerii Zappa au reprezentat un interes tot mai mare pentru publicul român, situație foarte bine exploatată de gazetari mai ales în luna octombrie, pentru ca mai apoi frecvenţa lor să scadă treptat până la sfârşitul lui decembrie. Începând cu prima lună a anului 1893, niciun ziar nu mai face referiri la aceste evenimente, deşi conflictul dintre Grecia şi România nu era încă încheiat[11].

Pe durata a patru ani, 1892-1896, tensiunile dintre cele doua state au continuat dar, treptat după acest ciclu olimpic, totul a revenit la normalitate, iar problema marii averi a fost soluționată prin împărțirea ei între nepoții lui Evanghelie, Aademia Română și Comitetul Olympiilor[12].

                          

Bibliografie

·          ALEXANDRESCU Horia, Olimpiadele lui Zappa, București, Editura Vivaldi, 2016.

·          DRĂGULIN Gheorghe I., Evanghele Zappa, Aspecte inedite din viața, din activitatea și din initiative reînființării Jocurilor Olimpice, București, Editura Lumina Tipo, 2014.

·          ULINICI ATANASIU Laura, Afacerea ZAPPA în ziarele conservatoare „Timpul” și „L’independance Roumaine” (1892), în revista Bibliotecii Academiei Române, Anul 1, Nr. 1, ianuarie - iunie 2016.

·          GEORGYTSOIANNI N. Evanghelia, Παναγής Α. Χαροκόπος (1835-1911). Η ζωί και το έργο του, Atena, 2000.

·          MAN Ioan, Monografia Comunei Ion Roată, Ediția a II-a, Slobozia, Editura Helis, 2012.

---

[1] Horia Alexandrescu, Olimpiadele lui Zappa, București, Editura Vivaldi, 2016, p.19.

[2] Gheorghe I. Drăgulin, op.cit, p.68.

[3] Horia Alexandrescu, op. cit., p.23.

[4] Evanghelia N. Georgytsoianni, Παναγής Α. Χαροκόπος (1835-1911). Η ζωί και το έργο του,

Atena, 2000, p. 63-84.

[5] Ioan Man, Monografia Comunei Ion Roată, Ediția a II-a, Slobozia, Editura Helis, 2012, p. 310.

[6] Ibidem, p. 61.

[7] Horia Alexandrescu, op. cit., p.180.

[8] Laura Ulinici Atanasiu, Afacerea ZAPPA în ziarele conservatoare „Timpul” și „L’independance Roumaine” (1892), în revista Bibliotecii Academiei Române, Anul 1, Nr. 1, ianuarie - iunie 2016, p. 20.

[9] Horia Alexandrescu, op. cit., p.182-183.

[10] Laura Ulinici Atanasiu, op. cit.

[11] Ibidem, p. 24.

[12] Horia Alexandrescu, op. cit., p.188.

pictură și social-media

 Social media.

Ce este? Ce reprezintă?

Tot soiul de rețele care înlesnesc comunicarea sau reușesc să ne izoleze total.

Dacă omul contemporan suferă de ceva atunci el suferă de singurătate. O singurătate ciudată. Un soi de singuri împreuna cu încă câteva milioane de oameni.

Social media este locul pe unde am navigat astăzi. De ce? Probabil pentru că așa găsesc informație proaspătă și interesată și mai ales pentru că, social media, este singurul loc unde eu sunt provocată să discern între adevăr și minciună. Aici nimeni nu-mi spune ce și cum să consider că este adevărat sau fals.

Este un loc al luptelor de idei, al confruntărilor de situații, așa cum este și viața, nimic prestabilit, totul în desfășurare.

Tot în social media raportându-mă la propriile nevoi și curiozități (asta ține de educația căpătată în familie sau în școală) mi-am aruncat ochii peste câteva articole/interviuri ale unor artiști plastici, apoi m-am uitat la o serie de tablouri ale unor pictori consacrați în istoria și mentalul colectiv al acestei comunități, mutate mai nou în social media.

 M-a frapat un fragment, o afirmație ce aparține unui pictor contemporan care încearcă să explice, prin viziunea lui, ce înseamnă pictura modernă.

Adrian Ghenie , probabil cel mai bine vândut artist plastic român al momentului face următoarea afirmație: "Nu cred în figurativ. De îndată ce începe să imite, să descrie ceva, atunci un tablou este mort. Acesta este momentul când ucizi pictura.″

Și pentru că viața noastră, anturajul nostru, totul, este la scară globală și musai în social media, astăzi vă voi provoca.

Vreau să știu cum interpretați, ce simțiți când vizualizați tablourile pe care le-am expus mai jos.

Sunt tablouri ce reprezintă diverse școli de pictură, zugrăvesc momente istorice diferite și reprezintă o parte din eu-l nostru creativ și de expresie artistică. Tablourile vorbesc de români și România lor.

minutul de istorie: Tabloul lui Carol I realizat de Theodor Aman in 1868

,,Hora de la Aninoasa,, de Theodor Aman

Aflată în fața unei provocări, mai mult decât în fața uni referat, ce trebuie să fie bine/corect conceput pentru a obține o notă/calificativ, mi-am amintit că în urmă cu ceva timp eram profund impresionată de ceea ce descoperisem în vizită fiind la casa Aman. Voi reda mai jos impresiile trăite atunci.

          Ieri am fost in vizita la casa lui Theodor Aman, pictorul si omul de cultura Theodor Aman.

         Încă de la intrarea în casă te întâmpină Zeus, un Zeus ce-mi pare cunoscut. În holul mare pictorul a scris o poveste sau un manifest?

         Într-o perioadă în care se descopereau minunile Sumerului, pe când tehnica și știința făceau primii pași importanți, pe când biserica pierdea din importanță în toată Europa Occidentală (sec XIX) și omul a schimbat sintagma "crede și nu cerceta" cu "tot ce nu se poate demonstra nu există", tânărul Theodor Aman și-a propus să schimbe paradigme, să aducă idei noi în ceea ce privește arta, istoria, viața socială și identitatea națională.

         Spun toate acestea pentru că picturile și simbolurile din casă sunt o pledoarie pentru a susține aceste idei și idealuri enunțata mai sus.

         În holul central pictorul Theodor Aman ne vorbește despre valoarea picturii murale plasând-o lângă celelalte arte importante din antichitate alături de poezie, muzica si istorie.

         Apoi simbolul Mihai Viteazu în doua ipostaze, ideea unirii ca singur ideal și intrarea în capitală a voievodului simbol....și toate acestea în vremea în care poporul și liderii locului erau obișnuiți cu plocoanele la Istambul, bârfa și intrigile absolut necesare pentru a dobândi puterea și ați păstra capul pe umeri....... poporul de la nord de Dunăre nu-și prea punea problema identități naționale.....

Brâul cu dragoni ce păzesc comoara cunoașterii și a viziunii ne dau dimensiunea

simbolurilor cu care a lucrat Aman.

          Alternanța verde roșu din brâurile amplasate cu tâlc, atât pe orizontală cât și pe verticală, fac trimitere la un contract cu eternitatea pe care pictorul l-a dobândit.

Ideea aceasta a eternității o regăsim și  într-un tablou ce redă interiorul atelierului de pictura. Tabloul cu pricina este o capcană pentru necunoscători căci pictorul a împărțit publicul în doua mari categorii: oameni erudiți/înțelepți și oameni ce vor dobândi cunoașterea în timp (dacă o vor dobândi). De ce spun acest lucru? Simplu. Tabloul poate fi o cronologie a operelor maestrului dar pentru avizați el este o poară către eternitate căci doar trei persoane din cele zugrăvite acolo au chip (pictorul, soția și fratele sau) doar cei doi au fost invitați de maestru să-i stea alături, să guste nemurirea, restul oamenilor suntem noi toți sau.....

         Theodor Aman este extrem de actual, este un spirit liber și înalt. La seratele organizate de el venea lumea bună, inclusiv regina Elisabeta.

         Theodor Aman a fost mason. Nu știu ce reprezintă masoneria astăzi dar știu că momentul 1848 la nivel european este opera masoneriei. Masonii erau burghezii, intelectualii, cei ce doreau să se afirme social și politic, ei nu-i reprezentau pe marii latifundiari (moșieri, nobili, regi) în saloanele cărora nu aveau acces. Așa că, încet, încet, burghezia, în marile centre universitare din vest, a pus bazele unei mișcări menite să ridice societatea. 

          Pentru oameni vorbesc doar faptele și gândurile lor. Și daca Theodor Aman a fost mason și a făcut și gândit pentru noi (pe când nimeni nu o făcea) la idealul unirii, identității naționale, ridicarea picturii murale la statutul de artă și nu simplă zugrăveala......atunci am toată admirația și respectul pentru el Theodor Aman masonul......nu același lucru îl simt pentru zecile de fripturiști politici care după revoluție s-au înfipt în a fi și masoni pentru că așa este cool dar fiecare curent, idee soci-politică, etc pe limba ei piere.

           Casa Aman este mult mai mult decât v-am povestit aici.....și sper să vă fi făcut curioși să o vizitați. 

            În București, și în toată țara, sunt multe lucruri (opere de artă, muzee, biblioteci) ce pot să ne ofere gratis multă cunoaștere și înțelepciune, păcat ca noi (prin formatorii de opinie, tv, spectacole, radio) alergăm spre subcultură, manele ieftine, lucruri slabe.

           Mulțumesc doamnei Șuteu pentru minunata întâlnire cu Theodor Aman. Pot spune ca "universul fără margini" al pictorului Aman este " in degetul sau mic" (degetul doamnei Greta Șuteu).

Aceasta a fost prima mea întâlnire cu Aman. Târziu, foarte târziu dar mai presus de orice este faptul că ajungi să cunoști, să înțelegi și apoi să te transformi.

Pe parcurs informațiile aflate despre tot ce a reprezentat Aman și epoca sa s-au diversificat, au prins contur, și am descoperit familia burgheză căreia îi aparținea, planurile de viitor avute de aceasta pentru tânărul Aman ce avea să fie sortit, credea familia, unei vieți dedicate negoțului. A urmat decizia acestuia de a studia artele plastice si resemnarea familiei sale care, firește, la susținut pentru că studiile în capitala Iluminismului însemnau și bani.

Aman a deschis Academia de Arte Frumoase din Iași și apoi pe cea din București. A condus Școala Academistă, a fixat reperele în cadrul cărora s-a manifestat pictura în epoca moderna la gurile Dunării.

Cred ca el reprezintă perfecțiune pentru curentul pe care l-a dirijat. Această afirmație o susțin cu tablourile pe care l-ea pictat și mesajele criptate în interiorul acestora. Temele sale au fost diverse: portrete, peisaje, care cu boi, natură moartă, flori, animale, scene istorice, grafică, etc, dar și cu lucrările de sculptură în lemn (se pot viziona în cadrul Muzeului Aman – deschis încă din 1908).

Pânzele sale sunt adevărate mesaje menite să clarifice opțiunile politice ale  generației sale: Atacul de noapte, Proclamarea Unirii, Izgonirea turcilor la Călugăreni, Vlad Țepeș și solii turci, Unirea Principatelor, Tudor Vladimirescu etc. Înafara picturilor cu tematică istorică Aman pictează portrete dar și interioare, flori, aspecte de viață cotidiană.

În ceea ce mă privește pot spune că toată opera sa este perfectă de la narațiunea legată de viață-moarte și legătura dintre oameni dincolo de eternitate până la idealul unei uniri, la peisajele leneșe de vară sau plăcerea dansului, toate definesc un artist complex.

,,Hora de la Aninoasa,, face parte din același discurs complex și limpede.  Bucuria străbate întreaga atmosferă. Pare a fi o zi mare unde oameni îmbrăcați în straie populare dansează mulțumiți fiind de frumusețea zilei pe care o petrec  împreună. Să fie o nuntă? Nu, pentru că lipsește mireasa. Să fie o zi de sărbătoare importantă din calendar? Se poate sau nu. Nu se văd lăutarii dar forța degajată de mișcarea celor înlănțuiți în dans creează senzația că muzica este acolo.

Pe cerdacul casei impunătoare în fața căreia se desfășoară jocul participăm la o discuție interesantă între el și ea. O fată privește, din pridvor, melancolică, spre cei ce joacă frenetic. Probabil așteaptă să fie chemată la joc.

Pe margini doi bărbați admiră jocul și sunt serviți cu băutură de un copilandru iar în stânga tabloului, de unde vine și lumina, un bărbat acompaniază o femeie. Ea își urmărește din priviri copilul de o șchioapă iar el patronează, prin postură, întreaga adunare petrecăreață.

,,Hora de la Aninoasa,, Theodor Aman

Tabloul este inundat de lumină. Este o lumină puternică, caldă. Un alt element interesant este umbra dansatorilor. Acest joc de lumină și umbră mă face să cred ca hora să pornit înainte de orele amiezii.

Ce compoziție frumoasă? Satul românesc bogat frumos, mândru care-și petrece cu joc și bucurie existența! La prima vedere așa am fi tentați să credem dar noi știm că Aman folosește simboluri pentru a creia mândria și simțământul național doar că acolo nu este pictat satul românesc, acolo este pictată o elită care a organizat o petrecere țărănească. Elita aceasta este mîndră și liberă, elita aceasta are case mari cu ferestre mari în acea perioadă istorică. Elita aceasta în zi de vară nu-și pune problema să fie la muncă. Elita aceasta nu poartă opinci și nu este desculță. Elita aceasta reprezintă un ideal pe care Aman îl zugrăvește pentru țara sa unde 80% dintre oameni sunt lucrători ai pământului.

Aman spune tuturor că satul românesc arată așa deși realitatea epocii sale este alta.

Sunt și alte tablouri memorabile ale lui Aman. Toată opera sa a fost traversată de mesaje, simboluri, idealuri spre care societatea sa trebuia să fie ghidată. Aman, alături de ceilalți artiști și intelectuali ai vremii, a creat un simțământ de mândrie națională.

P.S. ,,Hora de la Aninoasa,, a fost o sursă de inspirație pentru foarte mulți artiști. Unii au recunoscut acest lucru, alții nu. Din seria artiștilor specializați în executarea unor reproduceri ușor reinterpretate este și Ioan Roman.

,,Hora de la Aninoasa,, de Ioan Roman

Nu știu ce valoare are exercițiul de reinterpretare a temei lui Aman expus mai sus dar cred că este un tablou căruia îi lipsește cu desăvârșire mesajul. Contrastul prea puternic între diversele tonuri de vopseluri folosite, lipsa proporțiilor anatomice ale personajelor precum și lipsa amănuntelor de decor, lumina brutal aruncată ce nu îmbracă toată atmosfera tabloului în căldura unei vieți lipsită de griji (și plină de vise și bunăstare), toate acestea mă fac să văd în această expunere o pânză sortită doar exercițiului plastic.

Elena Panaite 

Bismarck, diplomație în Europa

Panaite Elena Mona

Master I

1848-1849 a adus în Imperiul  Habsburgic un curent nou, liberalismul, s-a pus capăt perioadei lui Metthernich și a aranjamentelor dirijate de acesta în cadrul Congresului de la Viena din 1815.

Firește că națiunea română a sperat, alături de alte națiuni ale imperiului, ca năzuințele ei de autodeterminare, emancipare, etc  să prindă contur.

Actul de creiere a Dublei Monarhii consfințite de Constituția din decembrie 1867, devenit de facto din momentul încoronării ca rege al Ungariei a lui Francisc Iosif I la 8 iunie 1867, a purtat măsura unei deziluzii pentru români.

Încet dar sigur, printr-o politică perseverentă și unitară a elitelor maghiare, s-a ajuns la acest compromis a împărțirii Imperiului Habsburgic  în două părți, Cisleithania și Transleithania, care rămân unite doar la nivel personal având ca împărat respectiv rege pe aceeași persoană și la nivel administrativ având doar trei ministere comune: finanțe, război și externe.

Tot prin politica pașilor mărunți făcuți de elita maghiară s-a ajuns la situația în care celelalte națiuni, decât cea maghiară, din teritoriul administrat de Pesta să nu se bucure de drepturile și libertățile de care se bucurau națiunile din teritoriul administrat de Viena.

Cu toate acestea împăratul/regele a reuși să impună:  înlăturarea iobăgiei pe cuprinsul dublei monarhii, codul penal austriac și îngrădirea unor privilegii date unor stări sociale.

Treptat s-a văzut că împăratul avea autoritate totală mai mult asupra guvernului din Viena față de cel din Pesta, că dorințele de identificare și afirmare ale Pestei erau incomodate de conviețuirea în cadrul dublei monarhii.

Ce a dus la această situație? La o primă vedere putem spune că lobby-ul elitelor maghiare ar fi fost foarte puternic.

Situația este mult mai complexă și își are rădăcinile în situația geo-politică din regiune, în sistemul de alianțe și interese care evolua în Europa la acea dată.

De ce cred că un stat, care ocupă al doilea loc în Europa ca întindere, după Rusia și al treilea ca număr de populație după Rusia și Germani, ajunge să-și erodeze coeziunea și autoritatea centrului asupra întregului teritoriu mai mult din pricina situației internaționale decât datorită talentului și implicării unei parți din populația acestuia? Pentru că dacă la 1849 Imperiul a fost salvat de alianța cu Rusia acum acest sprijin nu mai este oportun în același timp la granița de vest se întărește și preia conducerea lumii germane un alt stat, Prusia.

Prusia a dispus de un strateg politic inegalabil, Bismarck. El a început să demoleze sistemul instituit de Congresul de la Viena (1815), să înlocuiască politica conservatoare a lui Metternich la nivel de Imperiu Habsburgic  dar și de echilibru european prin dezlănțuirea unui nou concept Realpolitik.

Bismarck privea politica asemeni unei afaceri personale. A introdus votul universal masculin și a dezvoltat cel mai sigur și puternic sistem economic din Europa care a funcționat vreme de 60 de ani.

Cariera lui Bismarck, ascensiunea sa și ideile sale politice, lucrurile făcute de acesta sunt oarecum contradictorii. El a respins vehement ideea ca parlamentul din Francfurth să ofere coroana imperială germană regelui Prusiei ca după mai bine de 20 de ani, după ce el, Bismarck, realizează unificarea lumii germane să-i ofere această coroană regelui Prusiei.

Inițial regele l-a desemnat prim-ministru pe Bismarck pentru că era sătul de starea de gâlceavă și lipsă de consens din rândul clasei politice prusace.

Acum conceptul de Realpolitik a înlăturat ideea de armonie între monarhii Europei și realizarea unei politici de menținere a echilibrului de forțe. Prusia prin Biemarck a înlăturat ideile liberale și și-a impus politica prin forță (războaie). Europa va deveni un vast teritoriu dominat de intrigi și competiție în condițiile în care tehnica a făcut ca modul de a purta războaie să difere de secolul trecut.

După congresul de la Viena avem un aranjament între statele Europei bazat pe respectul pe care și-l purtau Curțile Răsăritene (Prusia-Austria-Rusia), un sistem de alianțe bazat pe relațiile de familie (diferența dintre apelativul frate și prieten în convorbirile dintre monarhi, vezi psihoza lui Napoleon) și un echilibru european al puterii (bazat pe o politică mai veche inițiată de cardinalul Richelieu).

Bismarck a considerat că Prusia este destul de puternică să îndeplinească singură idealul de unitate germană, că nu are nevoie de Rusia și că Austria îl incomodează. El a folosit diplomația agitată și fără logică a lui Napoleon al III-lea pentru ași atinge propriile țeluri (strategic Franța nu avea nevoie în coasta sa, la nord, să se afle un stat național puternic dar pentru că Napoleon era un admirator al mișcărilor naționale a contribuit decisiv la ași distruge singur sistemul defensiv și va juca doar un rol scris de Bismarck).

Iată cea mai bună definire a modului de lucru/acțiune folosit de Bismarck: ,,După ce s-a întors de la Biarritz, Bismarck a întocmit în plan de acțiune, corespunzător scopului pe care și-l stabilise cu cea mai mare claritate: neutralizarea lui Napoleon al III-lea. Împăratul Franței se aștepta la un război lung și istovitor al Prusiei, prin urmare, războiul împotriva Austriei trebuia să fie scurt, fulgerător, pentru ca armata prusacă să se elibereze și să fie pregătită de a acționa pe Rin, înainte ca Napoleon al III-lea să-și poată veni în fire. Pentru ca războiul să dureze puțin, erau necesare două condiții: în primul rând, ca armata austriacă să fie obligată să lupte pe două fronturi, în al doilea rând, imediat după primele victorii asupra armatei austriece, să se ofere Austriei pacea, punându-se condiții minime și cât mai puțin împovărătoare. Austriei trebuie să i se ceară doar să renunțe la orice amestec în treburile Germaniei și să nu împiedice transformarea neputincioasei Confederații Germane într-o nouă uniune a statelor germane sub hegemonia Prusiei.......Dacă Austria după înfrângere, va fi de acord să încheie pacea, aceasta va trebui semnata numaidecât...,,[1]. Mai trebuie menționat că Biarittz era o stațiune unde Bismarck s-a întâlnit cu Napoleon al III-lea. Acest pasaj, poate cel mai relevant pentru a arăta cum funcționa filozofia lui Bismarck ne arată complexitatea jocului creionat pentru a obține supremația în lumea germană. Probabil pentru ceilalți jucători politici (regi, împărați, generali) acest mod de a gândi și acționa era sub demnitatea lor.

În acele vremuri Prusia lui Bismarck nu avea interese și complicații decât pentru supremația în lumea germană. Rusia avea angajate în Europa de Est, Asia și Imperiul Otoman. Marea Britanie avea de gestionat un imperiu complicat și era interesată de menținerea unui echilibru de forțe în Europa. Franța era într-o situație complicată în imperiul colonial, în Italia dar și Mexic. Austria era preocupată de Italia, Balcani și influența sa în Confederația Germană. Prusia era înafara acestor complicații, se baza pe o economie puternică și considera că trebuie să iasă din automatismul existent și să își vândă sprijinul acelora care oferă mai mult.

În 1856 Bismarck declară că Prusia conservatoare trebuie să vadă în Napoleon un instrument benefic, că acesta nu este atât de șiret și că dacă Napoleon este o spaimă pentru lumea germană respectiv Austria care se temea de dorința sa de expansiune, pentru Prusia acest fapt este benefic deoarece va face ca Austria să facă concesii mai multe pentru Prusia.

În 1860 Bismarck este iar în conflict ideologic cu alți lideri prusaci (gen. Gerlach), în timpul agresiunii franceze asupra teritoriilor din Italia ale Imperiului Habsburgic.

Bismarck consideră că dacă Austria va pierde acele teritorii va putea fi silită să se retragă și din Germania, dorea să folosească această experiență ca un precedent. Este clar că modul învechit de gândire a generației lui Metternich nu se potrivea lui Bismarck.

Bismarck era omul timpului sau si i se potrivea teoria evoluționismului, cel mai bine adaptat va supraviețui.

El considera că are obligația să evalueze ideile ca forțe în relație cu toate celelalte foțe relevante în luarea deciziilor și trebuie judecate în funcție de cât de bine pot servi interesului național. În concluzie, dacă Franța putea servi unui interes Prusac astăzi, era aliatul Franței, daca mâine Austria putea servi interesului Prusac, era aliatul Austriei.

Bismarck credea că alianța cu Austria nu era necesară pentru a menține stabilitatea interna în lumea germană sau pacea în Europa, el considera că această idee inhibă Prusia în țelul ei de a unifica Germania.

Strategia lui Bismark era să slăbească Austria cu orice ocazie.

În 1854, în timpul războiului Crimeii, Bismarck a sugerat ca Prusia să exploateze ruptura dintre Austria cu Rusia pentru că era oportun.

În 1859, în timpul războiului Austriei cu Franța și Piemontul,  Bismarck cerea Prusiei să încurajeze ca războiul care avea să le obosească  pe combatante și apoi să plece trupele prusace spre sud și să ridice bornele de hotar, să le pună în ,,raniță,, și să ajungă până la lacul Constanța.

Toate planurile lui Bismarck nu aveau ecoul cuvenit până când Viena nu a rupt relațiile cu Rusia după războiul Crimeii.  Viena s-a alăturat adversarilor Rusiei și deci Sfânta Alianță s-a dezintegrat. Acum se va produce o ,,revoluție diplomatică,, vechile alinațe sau principii de politica externă s-au rupt.

În aceste condiții de politică externă dificilă evoluează casa de Habsburg, dintr-o nefericită strategie își periclitează relațiile politice externe care îi asigurau o liniște internă.

Mai mult ca sigur că abilul Bismarck a investit sume consistente în presiunea făcut de elitele maghiare asupra Vienei.

Viena lipsită de protecția umor alianțe puternice (Rusia), după războiul pierdut în 1866, cu reale probleme financiare și o tensiune crescută în rândurile populației a fost nevoită să accepte dubla monarhie.

Guvernul de la Budapesta a renegociat mereu drepturile și obligațiile sale în raport cu împăratul. Viena nu a putut să-și mai impună reformele în teritoriul pe care nu-l mai administra direct. Budapesta a dat o lege a minorităților dar aceasta nu a fost respectată.

Cum va fi evoluat situația internă a Imperiului Habsburgic dacă nu pierdea alianța cu Rusia? Cum va fi evoluat și situația românilor din imperiu? Se ajungea la formarea unui stat federal?

Bibliografie

1.    Kissinger Henry, Diplomația, Editura All, 2003

2.    Jelavich Barbara, Istoria Balcanilor, secolele al XVIII-lea și al-XIX-lea, Institutul European

3.    V. A. Zorin, V.S. Semionov, S.D. Skoskin, V.M. Hvostov, Istoria Diplomației în III volume, Editura Științifică, București,

4.    Lieven Dominic, Empire, the russian Empire and Rivols, Yale University Press, 2000

5.    Brownstone David, Franck Irene, Enciclopedia războaielor de la anul 100.000 ÎHr până în prezent, Editura Lider & Editura Luceafărul,

6.    Dr. Bodea Oana, Un timp al schimbărilor în Aufklarung și Vormarz, o istorie comparată,

---

[1] V. A. Zorin, V.S. Semionov, S.D. Skoskin, V.M. Hvostov, Istoria Diplomației în III volume, Editura Științifică, București, 1962, pg. 627.