Panaite Elena Mona
Master I
1848-1849 a adus în Imperiul Habsburgic un curent nou, liberalismul, s-a
pus capăt perioadei lui Metthernich și a aranjamentelor dirijate de acesta în
cadrul Congresului de la Viena din 1815.
Firește că națiunea română a sperat, alături
de alte națiuni ale imperiului, ca năzuințele ei de autodeterminare,
emancipare, etc să prindă contur.
Actul de creiere a Dublei Monarhii consfințite
de Constituția din decembrie 1867, devenit de facto din momentul încoronării ca
rege al Ungariei a lui Francisc Iosif I la 8 iunie 1867, a purtat măsura unei
deziluzii pentru români.
Încet dar sigur, printr-o politică
perseverentă și unitară a elitelor maghiare, s-a ajuns la acest compromis a
împărțirii Imperiului Habsburgic în două
părți, Cisleithania și Transleithania, care rămân unite doar la nivel personal
având ca împărat respectiv rege pe aceeași persoană și la nivel administrativ
având doar trei ministere comune: finanțe, război și externe.
Tot prin politica pașilor mărunți făcuți de
elita maghiară s-a ajuns la situația în care celelalte națiuni, decât cea
maghiară, din teritoriul administrat de Pesta să nu se bucure de drepturile și
libertățile de care se bucurau națiunile din teritoriul administrat de Viena.
Cu toate acestea împăratul/regele a reuși să
impună: înlăturarea iobăgiei pe
cuprinsul dublei monarhii, codul penal austriac și îngrădirea unor privilegii
date unor stări sociale.
Treptat s-a văzut că împăratul avea autoritate
totală mai mult asupra guvernului din Viena față de cel din Pesta, că dorințele
de identificare și afirmare ale Pestei erau incomodate de conviețuirea în
cadrul dublei monarhii.
Ce a dus la această situație? La o primă
vedere putem spune că lobby-ul elitelor maghiare ar fi fost foarte puternic.
Situația este mult mai complexă și își are rădăcinile
în situația geo-politică din regiune, în sistemul de alianțe și interese care
evolua în Europa la acea dată.
De ce cred că un stat, care ocupă al doilea
loc în Europa ca întindere, după Rusia și al treilea ca număr de populație după
Rusia și Germani, ajunge să-și erodeze coeziunea și autoritatea centrului
asupra întregului teritoriu mai mult din pricina situației internaționale decât
datorită talentului și implicării unei parți din populația acestuia? Pentru că
dacă la 1849 Imperiul a fost salvat de alianța cu Rusia acum acest sprijin nu
mai este oportun în același timp la granița de vest se întărește și preia
conducerea lumii germane un alt stat, Prusia.
Prusia a dispus de un strateg politic
inegalabil, Bismarck. El a început să demoleze sistemul instituit de Congresul
de la Viena (1815), să înlocuiască politica conservatoare a lui Metternich la
nivel de Imperiu Habsburgic dar și de
echilibru european prin dezlănțuirea unui nou concept Realpolitik.
Bismarck privea politica asemeni unei afaceri
personale. A introdus votul universal masculin și a dezvoltat cel mai sigur și
puternic sistem economic din Europa care a funcționat vreme de 60 de ani.
Cariera lui Bismarck, ascensiunea sa și ideile
sale politice, lucrurile făcute de acesta sunt oarecum contradictorii. El a
respins vehement ideea ca parlamentul din Francfurth să ofere coroana imperială
germană regelui Prusiei ca după mai bine de 20 de ani, după ce el, Bismarck,
realizează unificarea lumii germane să-i ofere această coroană regelui Prusiei.
Inițial regele l-a desemnat prim-ministru pe
Bismarck pentru că era sătul de starea de gâlceavă și lipsă de consens din rândul
clasei politice prusace.
Acum conceptul de Realpolitik a înlăturat ideea
de armonie între monarhii Europei și realizarea unei politici de menținere a
echilibrului de forțe. Prusia prin Biemarck a înlăturat ideile liberale și și-a
impus politica prin forță (războaie). Europa va deveni un vast teritoriu
dominat de intrigi și competiție în condițiile în care tehnica a făcut ca modul
de a purta războaie să difere de secolul trecut.
După congresul de la Viena avem un aranjament
între statele Europei bazat pe respectul pe care și-l purtau Curțile Răsăritene
(Prusia-Austria-Rusia), un sistem de alianțe bazat pe relațiile de familie
(diferența dintre apelativul frate și prieten în convorbirile dintre monarhi,
vezi psihoza lui Napoleon) și un echilibru european al puterii (bazat pe o politică
mai veche inițiată de cardinalul Richelieu).
Bismarck a considerat că Prusia este destul de
puternică să îndeplinească singură idealul de unitate germană, că nu are nevoie
de Rusia și că Austria îl incomodează. El a folosit diplomația agitată și fără logică
a lui Napoleon al III-lea pentru ași atinge propriile țeluri (strategic Franța
nu avea nevoie în coasta sa, la nord, să se afle un stat național puternic dar
pentru că Napoleon era un admirator al mișcărilor naționale a contribuit
decisiv la ași distruge singur sistemul defensiv și va juca doar un rol scris
de Bismarck).
Iată cea mai bună definire a modului de
lucru/acțiune folosit de Bismarck: ,,După ce s-a întors de la Biarritz, Bismarck
a întocmit în plan de acțiune, corespunzător scopului pe care și-l stabilise cu
cea mai mare claritate: neutralizarea lui Napoleon al III-lea. Împăratul
Franței se aștepta la un război lung și istovitor al Prusiei, prin urmare,
războiul împotriva Austriei trebuia să fie scurt, fulgerător, pentru ca armata
prusacă să se elibereze și să fie pregătită de a acționa pe Rin, înainte ca
Napoleon al III-lea să-și poată veni în fire. Pentru ca războiul să dureze
puțin, erau necesare două condiții: în primul rând, ca armata austriacă să fie
obligată să lupte pe două fronturi, în al doilea rând, imediat după primele
victorii asupra armatei austriece, să se ofere Austriei pacea, punându-se
condiții minime și cât mai puțin împovărătoare. Austriei trebuie să i se ceară
doar să renunțe la orice amestec în treburile Germaniei și să nu împiedice
transformarea neputincioasei Confederații Germane într-o nouă uniune a statelor
germane sub hegemonia Prusiei.......Dacă Austria după înfrângere, va fi de
acord să încheie pacea, aceasta va trebui semnata numaidecât...,,.
Mai trebuie menționat că Biarittz era o stațiune unde Bismarck s-a întâlnit cu
Napoleon al III-lea. Acest pasaj, poate cel mai relevant pentru a arăta cum
funcționa filozofia lui Bismarck ne arată complexitatea jocului creionat pentru
a obține supremația în lumea germană. Probabil pentru ceilalți jucători
politici (regi, împărați, generali) acest mod de a gândi și acționa era sub
demnitatea lor.
În acele vremuri Prusia lui Bismarck nu avea
interese și complicații decât pentru supremația în lumea germană. Rusia avea
angajate în Europa de Est, Asia și Imperiul Otoman. Marea Britanie avea de
gestionat un imperiu complicat și era interesată de menținerea unui echilibru
de forțe în Europa. Franța era într-o situație complicată în imperiul colonial,
în Italia dar și Mexic. Austria era preocupată de Italia, Balcani și influența
sa în Confederația Germană. Prusia era înafara acestor complicații, se baza pe
o economie puternică și considera că trebuie să iasă din automatismul existent
și să își vândă sprijinul acelora care oferă mai mult.
În 1856 Bismarck declară că Prusia
conservatoare trebuie să vadă în Napoleon un instrument benefic, că acesta nu
este atât de șiret și că dacă Napoleon este o spaimă pentru lumea germană
respectiv Austria care se temea de dorința sa de expansiune, pentru Prusia
acest fapt este benefic deoarece va face ca Austria să facă concesii mai multe
pentru Prusia.
În 1860 Bismarck este iar în conflict
ideologic cu alți lideri prusaci (gen. Gerlach), în timpul agresiunii franceze
asupra teritoriilor din Italia ale Imperiului Habsburgic.
Bismarck consideră că dacă Austria va pierde
acele teritorii va putea fi silită să se retragă și din Germania, dorea să
folosească această experiență ca un precedent. Este clar că modul învechit de
gândire a generației lui Metternich nu se potrivea lui Bismarck.
Bismarck
era omul timpului sau si i se potrivea teoria evoluționismului, cel mai bine
adaptat va supraviețui.
El
considera că are obligația să evalueze ideile ca forțe în relație cu toate
celelalte foțe relevante în luarea deciziilor și trebuie judecate în funcție de
cât de bine pot servi interesului național. În concluzie, dacă Franța putea
servi unui interes Prusac astăzi, era aliatul Franței, daca mâine Austria putea
servi interesului Prusac, era aliatul Austriei.
Bismarck
credea că alianța cu Austria nu era necesară pentru a menține stabilitatea
interna în lumea germană sau pacea în Europa, el considera că această idee
inhibă Prusia în țelul ei de a unifica Germania.
Strategia
lui Bismark era să slăbească Austria cu orice ocazie.
În
1854, în timpul războiului Crimeii, Bismarck a sugerat ca Prusia să exploateze
ruptura dintre Austria cu Rusia pentru că era oportun.
În
1859, în timpul războiului Austriei cu Franța și Piemontul, Bismarck cerea Prusiei să încurajeze ca războiul
care avea să le obosească pe combatante și
apoi să plece trupele prusace spre sud și să ridice bornele de hotar, să le
pună în ,,raniță,, și să ajungă până la lacul Constanța.
Toate
planurile lui Bismarck nu aveau ecoul cuvenit până când Viena nu a rupt relațiile
cu Rusia după războiul Crimeii. Viena
s-a alăturat adversarilor Rusiei și deci Sfânta Alianță s-a dezintegrat. Acum
se va produce o ,,revoluție diplomatică,, vechile alinațe sau principii de
politica externă s-au rupt.
În
aceste condiții de politică externă dificilă evoluează casa de Habsburg,
dintr-o nefericită strategie își periclitează relațiile politice externe care
îi asigurau o liniște internă.
Mai
mult ca sigur că abilul Bismarck a investit sume consistente în presiunea făcut
de elitele maghiare asupra Vienei.
Viena
lipsită de protecția umor alianțe puternice (Rusia), după războiul pierdut în
1866, cu reale probleme financiare și o tensiune crescută în rândurile populației
a fost nevoită să accepte dubla monarhie.
Guvernul
de la Budapesta a renegociat mereu drepturile și obligațiile sale în raport cu
împăratul. Viena nu a putut să-și mai impună reformele în teritoriul pe care
nu-l mai administra direct. Budapesta a dat o lege a minorităților dar aceasta
nu a fost respectată.
Cum va
fi evoluat situația internă a Imperiului Habsburgic dacă nu pierdea alianța cu
Rusia? Cum va fi evoluat și situația românilor din imperiu? Se ajungea la
formarea unui stat federal?
Bibliografie
1. Kissinger
Henry, Diplomația, Editura All, 2003
2. Jelavich
Barbara, Istoria Balcanilor, secolele al
XVIII-lea și al-XIX-lea, Institutul European
3.
V. A. Zorin, V.S. Semionov, S.D. Skoskin,
V.M. Hvostov, Istoria Diplomației în III
volume, Editura Științifică, București,
4. Lieven
Dominic, Empire, the russian Empire and
Rivols, Yale University Press, 2000
5. Brownstone
David, Franck Irene, Enciclopedia
războaielor de la anul 100.000 ÎHr până în prezent, Editura Lider &
Editura Luceafărul,
6. Dr.
Bodea Oana, Un timp al schimbărilor în
Aufklarung și Vormarz, o istorie comparată,
